Amintiri despre părintele Sofronie Saharov

Sala „Auditorium Maximum“ a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca a fost neîncăpătoare pentru miile de persoane care au venit să îl vadă şi să îl asculte pe părintele Rafail Noica. 

 

Mii de oameni veniţi din toată ţara şi din străinătate au reuşit cu greu să îşi facă loc într-una din cele mai mari săli de conferinţe din Cluj-Napoca, „Auditorium Maximum“ a Universităţii clujene, iar organizatorii au instalat şi un videoproiector pentru cei care nu au mai reuşit să intre. Părintele Rafail Noica a venit la Cluj-Napoca la invitaţia şi mai ales la insistenţele Înalt Preasfinţitului Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, pentru a susţine o conferinţă la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a arhimandritului Sofronie Saharov, duhovnicul său de la Mănăstirea Essex. La începutul conferinţei cu titlul „S-a dus să-L vadă precum este“, IPS Mitropolit Andrei i-a mulţumit părintelui Rafail Noica pentru că a acceptat invitaţia de a vorbi despre marele său părinte duhovnicesc, Sofronie Saharov. 

 

Pe parcursul conferinţei, părintele Rafail Noica a adus în atenţie câteva crâmpeie semnificative din cei 30 de ani de vieţuire în preajma marelui duhovnic, momente cu rol edificator spre întărirea credinţei şi pentru urcuşul spre mântuire. De asemenea, a fost conturată icoana unui sfânt, aşa cum a fost ea percepută de un ucenic care l-a avut în preajmă atât în duh, dar şi în aspectele vieţii lumeşti.  

Stând în preajma părintelui Sofronie Saharov, ucenicul de atunci, părintele Rafail, îşi dorea ca lumea întreagă să poată auzi cuvintele marelui duhovnic. „Fiind născut în pământurile astea şi din neamul acesta românesc, mai întâi de toate, mă gândeam: O! de s-ar auzi în România cuvintele astea!“ „Eu nu ştiam prea multe despre biserică atunci când am plecat din România, dar simţeam că ce auzeam de la părintele era ceva rar, ceva calitativ care convingea sufletul, care convingea până şi oasele, ceva ce nu auzisem de la alţii, ce nu auzisem nicăieri. Aveam 20 de ani când l-am întâlnit pe părintele Sofronie, şi mai târziu, în viaţa mea, am socotit că m-am născut atunci când l-am întâlnit pe părintele Sofronie. Poate că eu nu am fost ca ceilalţi copii. Când m-am născut eu, aveam 20 de ani.“ „Este o realitate în paternitate şi de atunci mi-am dat seama că există o realitate în tot ce e duhovnicesc, care, pentru noi, e ceva abstract, ceva necunoscut. Îmi dau seama că materia, pământul, trupul nu sunt decât un simbol al adevăratei vieţi, care viaţă este în duh.“ 

 

Făcând referire la titlul conferinţei, „S-a dus să Îl vadă precum este“, părintele Rafail a arătat că părintele Sofronie avea mereu mintea către cele veşnice, fiind prezent încă din timpul vieţii în veşnicie. „El nu se cobora uşor la amănuntele trecătoare ale vieţii, dar ţinea cont de ele şi se ocupa de fiecare, în măsura în care omul se poate ocupa. Era foarte grijuliu faţă de ucenicii lui, ca o mamă. Se ocupa de fiecare amănunt.“ De multe ori, părintele Sofronie intervenea în ajutorul celor din jur, ca şi cum ştia ce se întâmpla şi de ce anume are nevoie fiecare. „Ca şi cum ştia… s-a întâmplat de atâtea ori asta, că am înţeles că ştia! Ştia! Nu putea să fie păcălit cu nimic. Nu avea aerul de a fi un străvăzător, dar nimic nu-i scăpa“, a spus părintele Rafail. 

 

„Părintele Sofronie era un om care nicicum nu se pleca de la înălţimile duhovniceşti, teologice, dogmatice, dar nimic din cele practice ale vieţii nu-i scăpau şi nu le trata cu dispreţ. Spunea că în viaţa omului nu este nimic care să nu fie de cea mai înaltă importanţă, că cele mai mici fleacuri te miri ce înrâurire pot să aibă asupra unei întregi vieţi şi să ducă la mântuire sau, Doamne fereşte, la pierzanie.“

 

Astfel, părintele Sofronie încerca să le atragă mereu atenţia ucenicilor către aspectele cele mai importante ale vieţii. „Dacă omul trăieşte în duhul lui Dumnezeu, nu poate să fure nimic de la aproapele, pentru că duhul lui Dumnezeu  dă această atenţie faţă de aproapele. (...) Toate izvorăsc dintr-un singur izvor, şi ăsta este dragostea. Părintele Sofronie spunea, şi a scris-o, că toată nevoinţa se face pentru a dobândi dragostea! (...) Totul se leagă de dragoste şi totul se reduce la dragoste şi totul izvorăşte din dragoste!“ Astfel, „când omul, din duhul lui Dumnezeu, este cu luare aminte faţă de aproapele, este într-un duh al iubirii, un duh al căldurii, este un duh al vieţii. Nu este doar o manieră corectă“, a spus părintele Rafail. 

Părintele Rafail a povestit şi cum a ajuns la mănăstirea de la Essex, unde a stat mai întâi ca oaspete. „Primul lucru care te izbea la părintele Sofronie era acea căldură pe care nu o simţisem până atunci nicăieri, nicicând în viaţa mea. Era un simţământ de libertate, dar nu ştiam, nu înţelegeam de ce mă simt aşa liber, în prezenţa lui.“ Această libertate nu era de-a face sau a nu face ceva, ea venea de la faptul că, aşa cum a arătat un călugăr athonit, părintele Sofronie era un om liber. „Ăsta era răspunsul! Nu atât libertate de a face… ci libertate de a fi tu ăla care eşti, drept sau strâmb, sărac, bogat, păcătos, sfânt, aveai libertatea, în prezenţa lui, să fii ăla care eşti“, a povestit părintele Rafail, care a adăugat că părintele Sofronie trecea peste manierisme, dar  „în povăţuirea lui încerca, poate fără să-ţi dai seama deloc, să te scoată din ce eşti, să te aducă pe tărâmurile pe care el le cunoştea, adică în libertatea asta dumnezeiască pe care el o trăise atât de concret încă din tinereţile lui. Acolo voia să aducă pe toţi, dar niciodată, nici o silnicie“, iar în cei 30 de ani cât a stat în apropierea lui „să fi văzut de trei-patru ori ceva asprime“. Această asprime avea subtilităţile ei, pentru că atingea profunzimi nebănuite la prima vedere. „Se potrivea cu cuvântul românesc «unde dai şi unde crapă». Ştia el exact ce făcea. Dar cum să ştie, pentru că schimbarea care avea loc apoi nu avea nimic de-a face cu muştruluiala. Mă gândeam că face în ascultare Duhului lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu ştie ce să facă, ştie unde să lovească, nu ca să pricinuiască, ci ca să vindece o rană. Ăsta era părintele Sofronie!“

 

Deşi nu se arăta în faţa oamenilor ca un mare duhovnic, părintele Rafail a înţeles, în preajma părintelui Sofronie, cum se trăieşte cu un sfânt. „Până să-l cunosc pe părintele Sofronie, credeam că un sfânt este ceva unic în istorie pe care trebuie să îl pui pe un stâlp de vreo 15 kilometri şi să te uiţi la el cu binoclul, pe partea inversă, ca să fie cât mai departe. Părintele Sofronie ne arăta: «Dacă vrei să vezi un sfânt, uită-te în oglindă. Crezi că nu este sfânt ce vezi acolo? Da, nu este! Este un sfânt în facere...»“

 

Părintele Rafail a adăugat că după moartea duhovnicului figura lui a crescut şi mai mult în ochii ucenicilor lui. 

În continuare, părintele Rafail Noica a abordat mai multe teme teologice, făcând, totodată, referire şi la învăţăturile părintelui Sofronie Saharov. 

 

„Este o calitate a dragostei lui Dumnezeu, şi asta am înţeles-o prin părintele Sofronie, apoi am înţeles mai mult şi Scripturile. (...) Iadul este refuzul vreunei făpturi de a primi pe Dumnezeu. Dumnezeu viaţă este, iar dacă nu primim pe Dumnezeu, nu primim viaţă. Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste care nu ştie decât un singur lucru: primire şi mântuire“ şi „este nevoie ca noi să ne facem soarta, noi să ne hotărâm, iar dacă insistăm şi ne hotărâm împotriva voii lui Dumnezeu, vine o vreme când Dumnezeu ne va îngădui fiindcă asta este ce am vrut. (...) Dragostea lui Dumnezeu are calitatea de a fi jertfelnică până la capăt“, a mai spus părintele Rafail Noica.