Arhiepiscopul Justinian Chira, părintele duhovnicesc al unui ținut
La 28 mai se împlinește un secol de la nașterea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Justinian Chira. Omul acesta harismatic și-a împletit viața cu cea a preoților și credincioșilor lui. Eram încă copil pe când el era stareț la Rohia. Nici nu știam că există și alți stareți pe lume. Cei ce aveau nedumeriri și necazuri se duceau la starețul de la Rohia și acela, fiind omul lui Dumnezeu, îi ajuta să și le rezolve.
Desigur, lucrul acesta se întâmpla cu oamenii sinceri în căutările lor. Căci ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Nimeni nu s-a făcut vreodată bun fără voia lui. Nici nu se va face necredinciosul credincios fără voie. Nici nu-și va schimba cel rău fără voie cugetarea lui, ca să se facă cu totul nou” (Pr. acad. dr. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 610).
Mergea pe linia marilor lui înaintași, pe bună dreptate subliniind rolul preoțimii în istoria noastră, mai ales a transilvănenilor: „Secole îndelungate, când noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici dascăli, nici nobili, el, preotul Bisericii lui Hristos, ne-a fost de toate: și îndrumător, și părinte, și învățător, și mângâietor. El niciodată nu ne-a părăsit. S-a născut dintre noi, a crescut și a trăit cu noi. A gustat împreună cu noi bucuriile și necazurile” (†Justinian Chira Maramureșeanul, Episcop-vicar, Viața Maicii Domnului, Cluj-Napoca, 1986, p. 94).
Toți intuiam că avem de-a face cu omul lui Dumnezeu, cu un părinte care are îndrăzneală să mijlocească pentru noi, cu un îndrumător duhovnicesc care ne limpezea nedumeririle. Nevinovăția „copilărească” pe care i-o conferea viața de rugăciune ne fascina pe toți. Din mulțimea fiilor duhovnicești nu-l putem uita pe Ioan Alexandru, care, datorită talentului literar, putea exprima acest lucru. Iată ce-i scria el Înaltpreasfințitului Justinian: „Ce iubesc eu în Dumneavoastră este o copilărie limpede, rămasă neatinsă și fermecătoare, rară la oamenii mai în vârstă. De aceea, poate ne și dorim - nu noi -, ci copiii din noi să se unească unul de altul” (PS Justinian Chira, Ioan Alexandru, Scrisori, Baia Mare, 2001, p. 20)
Pentru mine, personal, când am devenit mai mare, era o desfătare și un eveniment ca la Sfântă Măria Mare să merg în pelerinaj la Rohia. Acolo eram sigur că părinții chemați de Dumnezeu pentru o misiune aparte sunt rânduiți „să se roage-n mănăstire,/ pentru-a lumii mântuire” (Cântec de procesiune). La un hram, printre alte multe lucruri duhovnicești, l-a spus și pe acesta: „Când Domnul va reveni și toți morții vor învia, fiecare vom auzi sunând clopotele din satul nostru”. Am fost de față, printre miile de pelerini, la hramul din 1973, când starețul Justinian Chira fusese deja ales Episcop-vicar pentru Cluj. A fost o jale de înmormântare. Părintele-vicar Onisie Moraru i-a mângâiat pe credincioși spunându-le că, și în calitate de episcop, tot al lor rămâne.
Cât a împlinit arhiereul Justinian Chira misiunea de Episcop-vicar la Cluj, a fost o binecuvântare pentru mulți; în mod special pentru tinerii teologi, dar nu numai. Eu încă nu eram teolog, ci tânăr inginer care avea nevoie de sprijin duhovnicesc. Și sprijinul l-am găsit la Vlădicul tinereților mele. Era minunată convorbirea cu Episcopul Justinian. Ieșeai din cabinetul lui cu sufletul plin de bucurie.
Mai apoi am făcut Teologia și am ajuns preot la Turda-Fabrici. N-au lipsit, pe lângă multele bucurii, șicanele și încercările. Ori de câte ori, însă, ieșeam din cabinetul Episcopului Justinian, eram întărit și mângâiat. În urma lucrărilor pe care le-am făcut la biserica noastră, a venit și-a sfințit-o.
În februarie 1990, când a rânduit Dumnezeu să ajung episcop, a fost unul din ierarhii hirotonisitori și m-am bucurat de aceasta. Dimpreună cu Mitropolitul Antonie, Arhiepiscopul Timotei al Aradului și cu Episcopul Ioan al Oradiei, mi-au transmis dumnezeiescul har. M-am bucurat atunci și după aceea. Pentru că aveam nevoie de sfaturi, de experiența duhovnicească a Înaltpreasfinției Sale. Când tatăl meu a trecut la Domnul, a oficiat Prohodul și ne-a îmbărbătat cu un cuvânt întăritor.
M-am bucurat, apoi, că Dumnezeu l-a rânduit să reorganizeze și să conducă, începând cu 1990, episcopia plaiurilor mele natale. A fost muncă și dăruire. Pe bună dreptate scrie Tudor Arghezi: „Altarul ca să fie și pietrele să ție,/ Cer inima și viața zidite-n temelie” („Poetului necunoscut”). N-a fost ușoară munca ce s-a concretizat, pe lângă organizarea Centrului eparhial, în ridicarea multor biserici și mănăstiri. Două lucrări sunt de referință, și ele au luat avânt după ce Înaltpreasfințitului Justinian i s-a alăturat Preasfințitul Iustin: măreața catedrală din Baia Mare și centrul monastic de la Rohia. Vlădica Justinian a fost un veritabil „voievod” al Maramureșului venit din alte vremuri, grele, dar frumoase, și un reprezentant al unei lumi inefabile. S-a mutat la Domnul în 30 octombrie 2016, fiind regretat de către noi, toți cei care l-am iubit și l-am admirat. Știu că și Vlădica Justinian s-a despărțit cu greu de noi. Îmi permit să-l citez: „Îmi imaginez ce greu o să-mi fie, după ce voi muri. Am să mă cert în fiecare zi cu Dumnezeu pentru sufletul fiecăruia dintre voi. Am să mă cert cu El și n-am să-L las să vă arunce în iad. Am să-I spun: …pe acesta nu, că îl cunosc, a făcut și lucruri bune; nici pe acesta… Și toată ziua am să mi-o petrec luptându-mă să nu vă las focului iadului” (Pr. Batin Ștefan, Mărgăritare din vistieria unui mare duhovnic: Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, Alba Iulia, 2009, p. 1).
În confruntarea cu viața, la el au apelat mulți din cei răniți pe cale. Le dădea tuturor sfatul cel bun: „Nu avem voie să fim nepăsători, trebuie să ne doară profund greutatea oamenilor de astăzi. Greutatea oamenilor de astăzi vine din lipsa totală de înțelepciune. Pentru că pământul ne poate hrăni pe toți, pământul ne poate îmbrăca pe toți, dar lipsa de organizare e cauza mizeriei. Un adevărat preot nu va permite în parohia lui să fie o văduvă care să moară de foame. Nu va permite ca în parohia lui să existe bătrâni care să nu aibă ce mânca sau să moară de frig” (Pr. Batin Ștefan, Mărgăritare..., p. 40).
Pe lângă faptul că îi primea pe toți, că-i iubea pe toți, se ruga pentru toți și le purta sarcinile tuturor. Într-un dialog cu un preot, spunea: „Eu, părinte, sunt rănit profund de milă…! Înțelegi?!… Mi-e foarte milă de toată lumea. Sunt niște martiri toți oamenii din mileniul III, toți oamenii, de la pruncul cel mic până la moșneag, sunt niște chinuiți și niște martiri. Dar, în măsura în care vor rezista în acest mileniu străin de Dumnezeu, vor fi încununați ca toți sfinții, dacă își vor duce cu răbdare crucea vieții” (Pr. Batin Ștefan, Mărgăritare..., p. 38).
Multe lucruri bune se pot spune despre Arhiepiscopul Justinian. Eu mă voi opri doar la trei: a fost un mărturisitor pentru Domnul Hristos și pentru Biserica Ortodoxă; a fost omul dragostei și al îngăduinței; a fost un om în jurul căruia a adiat zefirul sfințeniei.
Un mărturisitor pentru Domnul Hristos și pentru Biserica Ortodoxă
Momentul în care s-a născut, la 28 mai 1921, era unul special: Duminica Rusaliilor, în timpul Sfintei Liturghii. De fapt și plecarea din 30 octombrie 2016 a avut loc tot duminica, în timpul Sfintei Liturghii. Și intrarea, și ieșirea din viață îl prevestesc pe omul care-L mărturisește pe Mântuitorul și se dedică slujirii Lui.
Din adolescență, așa cum relatează, „plângea de dor după altă lume, care simțea că-l așteaptă, nu acolo pe câmp cu vacile. În această lume miraculoasă, în această lume extraordinară, a trăit 75 de ani”, după ce s-a călugărit. Peste Rohia au trecut și încercări, mai ales în anul 1959, când s-a dat Decretul 410. A fost nevoie să renunțe la mulți dintre bunii săi ucenici: „Am făcut slujbă, am luat masa împreună, ne-am îmbrățișat, apoi ne-am despărțit. Noaptea târziu am rămas singur în fața bisericii. Unii au plecat spre Lăpuș, alții spre sat, alții spre Boiereni. Îi auzeam cum se îndepărtează vorbind. Eu am rămas aici singur, urlând prin aceste păduri, ducându-le dorul celor plecați...” (Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006, p. 148). Peste ani, lucrurile s-au redresat.
În fața tuturor acestor încercări a avut o atitudine demnă și, prin scrisul său, a subliniat importanța pe care Biserica și preoții o au în această lume potrivnică. Predicile lui puternice au răsunat atât la Rohia, cât și la Cluj, iar după ce a venit libertatea, la Baia Mare și în toate locurile unde a făcut misiune. Poporul îl asculta cu sfințenie și îl adula. Multora le este foarte dor de dânsul.
Omul dragostei şi al îngăduinţei
Pentru noi toți și, în special, pentru cei pe care îi întâlnea la Rohia avea o dragoste nesfârșită. Își mărturisește acest gând lui Ioan Alexandru: „Îmi sunt dragi oamenii de acolo. Mă gândesc la ei cu sfinţenie. Când trec pe la Rohia, sunt fericit… Dacă va vrea Bunul Dumnezeu, acolo mă voi întoarce şi eu. Viu sau după ce mă va chema la El. Acolo mă voi întoarce ca să fiu în mijlocul celor pe care aşa de mult i-am iubit, i-am cinstit, i-am slujit” (PS Justinian Chira, Ioan Alexandru, Scrisori, Baia Mare, 2001, p. 223). Şi s-a întors, aşa cum şi-a dorit, la mănăstirea sa de suflet, la Rohia.
Oricine-i solicita ajutorul nu pleca cu mâna goală şi acum socotim că Mântuitorul pentru toate îl va răsplăti, aşa cum Însuşi a promis: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36).
Dar, în mod special, i-a iubit pe călugări, pe preoţi şi pe tinerii teologi, începând cu ucenicul său privilegiat şi mai apoi colaboratorul său, Preasfinţitul Iustin. Aceştia apelau cu toate necazurile la el, cu toate frământările şi incertitudinile şi primeau răspunsul potrivit.
Un om în jurul căruia adia zefirul sfinţeniei
Eram mic şi, în mentalul colectiv al maramureşenilor, era prezentată ideea că stareţul de la Rohia este un om cu viaţă sfântă. De fapt, nici nu ştiam că ar mai fi un alt stareţ pe lume, ci îl socoteam unic. Aceste afirmaţii nu le fac numai eu, ci le face şi un jurnalist care a cules din public felul în care gândesc oamenii.
El consemnează: „În Maramureş, Episcopul Justinian este cea mai iubită ființă. Oamenii spun că e sfânt. Că a făcut și continuă să facă minuni. Că e clarvăzător și vorbește cu lumea de dincolo, așa cum vorbim noi cu prietenii și cu membrii familiei. Că i-a apărut în față, în carne și oase, Fecioara Maria, când au fost alungați toți călugării din Mănăstirea Rohia și a rămas singur, urlând de durere, prin păduri, după frații săi. Fecioara avea Pruncul în braţe şi plângea. I-a spus: Nu pleca din casa mea, căci nimic nu ţi se va întâmpla. Că a venit în trei rânduri Securitatea să-l aresteze şi că nu a putut trece de ultima bancă pe drumul spre Mănăstirea Rohia. Aerul se transformase într-un zid invizibil şi s-au izbit de el până când au căzut vlăguiţi şi s-au întors speriaţi de moarte. Că a trecut prin două atentate din care nici un om obişnuit nu ar fi scăpat, dar, de fiecare dată, l-a salvat Maica Domnului” (Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, p. 8).
Anul acesta este unul jubileu, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui şi cinci ani de la mutarea în eternitate. A plecat cu sufletul senin şi împăcat. Nădăjduim să se roage pentru noi, aşa cum ne-a promis. De fapt, nu uităm că anul acesta este un întreit jubileu: un secol de la naşterea Arhiepiscopului Justinian, un secol de la naşterea Mitropolitului Bartolomeu şi un secol de când a venit la Cluj omul providenţial - Episcopul Nicolae Ivan - care a şi ridicat catedrala. Pe toţi îi admirăm şi considerăm că e potrivit să-l cităm pe Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).