Arhimandritul Theofil Niculescu, slujitor al monahismului din Oltenia

Este unul dintre slujitorii monahismului oltean puţin consemnat în lucrările postbelice de istorie bisericească. S-a născut la 23 august 1913, în familia unor credincioşi din Caracal. În timpul Războiului de Reîntregire a rămas orfan de tată.

Tânărul Teodor şi-a dorit mult să urmeze teologia, încât la susţinerea bacalaureatului în 1930 s-a înscris în clasa a V-a a seminarului teologic craiovean. La 29 ianuarie 1933 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia, hirotonit ierodiacon, apoi numit eclesiarh al catedralei din Râmnic. De acum, monahul Theofil a contribuit cu mari eforturi la reînvierea monahismului oltean iniţiat de episcopul Vartolomeu Stănescu şi continuat de mitropolitul Nifon Criveanu. A fost stareţ la mănăstirile Coşuna şi Bistriţa, unde a reparat construcţiile ruinate şi a refăcut viaţa monahicească, mai ales prin introducerea tipicului monahal. Pentru rezultatele sale, în 1940 a fost numit exarh al mănăstirilor din Oltenia. După desfiinţarea Mitropoliei Olteniei în 1945, a fost marginalizat, fiind rechemat în funcţiuni bisericeşti după 1947, mai întâi ca eclesiarh al catedralei din Bănie, apoi ca director al şcolii teologice de la Coşuna lui dragă. Realizările activităţii sale au deranjat "organele" regimului comunist, pentru care în 1959 l-au scos din monahism. În 1960, a revenit ca slujitor la Parohia Lupu din Alba, apoi ca administrator la casa de odihnă din Curtea de Argeş, respectiv la fostul Schit Peştera Ialomicioarei. La 16 august 1977, părintele Theofil Niculescu a trecut în ceata drepţilor.