Asachi, uitatul „referendar” al învăţământului românesc
Undeva, pe strada Codrescu din Iaşi, la numărul 2, se află o casă bătrânească cu etaj, intrare modestă laterală şi pereţi dosiţi în umbra unui pâlc de pomi, tei şi mesteceni, ce-şi caută lumina avântându-se spre înălţimile cerului. În faţa ei, ascuns în uitare, se află un monument spre care se pleacă, duioase, ramurile unui cireş tânăr şi plin de viaţă. Clădirea adăposteşte Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” şi Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, filiale ale Academiei Române, instalate aici din anul 1976. În afară de locatari şi câţiva literaţi, filologi şi economişti, puţini dintre trecătorii străzii îi mai ştiu rostul acestei case şi se mai opresc în faţa ei. Cândva, bătrâna zidire înconjurată de acareturi gospodăreşti avea balcon în care era o placă cu cuvintele: „Lucrul şi al meu repaus”, ce reprezenta crezul renumitului inginer, arhitect, profesor, poet, prozator, dramaturg, pictor şi istoric Gheorghe Asachi, înfocatul cărturar iluminist dinainte de Unire, iubitor al trecutului strămoşesc şi autor de ode, elegii, sonete, fabule, imnuri, meditaţii, satire, balade, legende, nuvele, inspiraţii teatrale şi duioase trăiri sentimentale.
Fiindcă în lumea anilor noştri este prea puţin cunoscut, mai ales de cei mai tineri, se cuvine o scurtă evocare a personalităţii lui Gheorghe Asachi. S-a născut la Herţa-Dorohoi, în 1 martie 1788 (după unii, 1787), ca fiu al preotului Lazăr Asachi (călugărit Leon, după decesul soţiei, prin 1821). Sârguinciosul cleric fiind numit capelan şi preot al spitalului din Lemberg (azi, Lvov, Ucraina) în 1795, fiul Gheorghe a urmat colegiu de acolo, după care a urmat cursurile universitare de Filologie şi Filosofie, obţinând titlul de doctor în Filosofie şi diploma de inginer în Construcţii (1804), la doar 17-18 ani.
Tatăl său, datorită pregătirii sale spirituale multilaterale, fusese numit protopresbiter în Moldova, în 1803, de către luminatul mitropolit Veniamin Costachi, alături de care avea să slujească la ridicarea ţării îngenunchiate de stăpânirea străină. Ambii erau vajnici susţinători ai limbii române îndepărtată din viaţa publică sub domnia beilor trimişi de Înalta Poartă (1711-1822). Mitropolitul îi dăduse şi locuinţă în ograda Bisericii „Sfântul Neculai”, unde vieţuia cu soţia Elena şi copiii.
În virtutea acestei pregătiri, venind la Iaşi (prin 1805, unde se mutaseră părinţii), a început prin a proiecta casa monumentală a cucoanei Elencu Sturza Păstravanu, cunoscut apoi ca Jochei-Club, din uliţa Lăpuşneanu (clădire demolată apoi de „uraganul” anilor 1960), cum singur mărturiseşte.
Ştia 6 limbi străine
După o vacanţă ieşeană binemeritată, fiul Gheorghe, împreună cu fratele său Daniel, prin iulie 1805, au ajuns la Viena după vreo 20 de zile cu poştalioanele şi harabalele. Au rămas acolo vreo doi ani, efectuând studii de astronomie, matematică şi arta picturii. Au continuat la Roma, cu arheologie şi limba italiană (1808-1812), vizitând vestigiile culturii romane şi legendarele aşezări Veneţia, Padova, Florenţa, Bologna şi începând a scrie versuri, fapt pentru care Societatea literară din Roma l-a primit pe Gheorghe ca membru.
Cunoscător al câtorva limbi (română, franceză, germană, polonă, rusă, italiană, greacă, latină şi engleză), înzestrat cu vaste cunoştinţe enciclopedice şi o pregătire cultural-ştiinţifică excepţională, ca nimeni altul din vremea sa, potrivit unui contemporan, deşi ar fi putut rămâne în Italia, unde avea şi o prietenă de suflet (tânăra milaneză Bianca Milesi), tânărul Asachi s-a întors în Moldova, la 30 august 1812, trezindu-se la Iaşi „străin şi fără vază în propria sa ţară”, cum avea să remarce cu tristeţe, dar fără să rămână în expectativă.
A obţinut un post de „referendar” (referent) la departamentul Treburilor de afară (Externe) şi a început neostenita sa luptă pentru propăşirea Moldovei „prin şcoală, limbă şi cultură”. Pe atunci, limba română era vorbită mai mult de „prostime” (săteni), înalţii dregători din preajma cârmuirii, socotind-o „limbă proastă” şi folosind-o pe cea greacă din sfera Curţii domneşti.
Prima clasă de inginerie şi primul spectacol de teatru în limba română
La stăruinţa lui Asachi şi cu sprijinul virtuosului mitropolit Veniamin Costache, domnitorul Scarlat Callimachi semna anaforaua din 15 noiembrie 1813, pentru deschiderea unei clase de inginerie şi hotărnicie în limba română, pe lângă Academia Domnească cu limba de predare greacă, înfiinţată în anul 1764 de domnitorul Grigore Ghica al III-lea, în ograda Mitropoliei.
Cum şcoala a început în ianuarie 1814 şi lipsind cursurile româneşti, tânărul profesor de doar de 25 ani Gheorghe Asachi le scria singur, predând algebra, geometria, trigonometria, geodezia, arhitectura, istoria artelor, mânuirea aparatelor aduse de la Paris şi alte obiecte ale îndeletnicirii de inginer hotarnic, cu mare căutare, pe atunci, pentru hotărnicia moşiilor boiereşti în veşnică „mişcare” de la un stăpân la altul.
Deşi a intrat în conflict cu directorul Academiei, care nu vedea cu ochi buni activitatea clasei româneşti, socotind cei vreo 30 de cursanţi străini de canoanele şcolii, şi l-a reclamat pe Asachi la Postelnicie, ajutat de mitropolit şi de tânărul boier cu educaţie raţionalistă Mihalache Sturza (fiul marelui vistier Alecu Sturza), membru în Epitropia Şcolilor, înfocatul profesor reuşea să ducă până la capăt misiunea asumată, în iunie 1818 încheindu-se cursurile cu o festivitate la care participa chiar înaltul chiriarh.
În aceeaşi preocupare, pentru ridicarea limbii naţionale, în a treia zi de Crăciun, la 27 decembrie 1816, organiza un prim spectacol de teatru în limba română în salonul hatmanului Costache Ghica, jucându-se pastorala Mirtil şi Hloe adaptată după Florian şi Ghessner. Actorii erau tineri, din elita vremii, Elena şi Grigore Ghica (viitorul domnitor), nepoţii gazdei, boieri din protipendada vremii ce vorbeau doar greceşte ori franţuzeşte. Cortina pictată de Asachi reprezenta zeul Apolo întinzând mâna Moldovei spre a o ridica. La spectacol participa, emoţionat, şi mitropolitul, dând mare însemnătate evenimentului.
Numit referendar al şcolilor şi însărcinat în anul 1820 cu reorganizarea Seminarului din Socola, Gheorghe Asachi a plecat în Transilvania, la Braşov, Cluj, Blaj, de unde într-o şedere de vreo şase luni a luat cunoştinţă de învăţământul „fraţilor ardeleni” şi i-a adus la Iaşi pe profesorii Vasile Pop, Vasile Fabian, Ion Costea şi alţii.
Vremuri grele în timpul eteriei începute la Iaşi
Venind eteria, revoluţia tinerilor greci pentru eliberarea Eladei de sub stăpânirea otomană, sprijinită de mitropolitul Veniamin, care a început la Iaşi în februarie 1821, Moldova a trecut prin ascuţişul săbiilor ienicerilor (iunie 1821-iunie1822), activităţile şcolare încetând, şi mulţi ieşeni refugiindu-se peste Prut, în Basarabia.
Ieşenii s-au întors acasă prin octombrie1822, când Înalta Poartă accepta numirea domnilor pământeni în locul celor din Fanar, pe tronul Moldovei fiind numit Ioan (Ioniţă) Sandu Sturza (iulie 1822-1828), iar pe cel al Ţării Româneşti, Grigore Ghica.
De bucurie, tânărul poet Asachi scria poezia „La restatornicirea domniilor pământene” şi accepta numirea ca agent diplomatic la Viena (noiembrie 1822), unde rămânea 5 ani stăruind pentru libertatea Moldovei.
Se căsătorea prin 1826 cu Eleonora Teyber, numită apoi Elena, fiica compozitorului vienez Franz Teyber, cu profundă educaţie muzicală şi care mai fusese căsătorită cu un principe Moruzi cu care avea trei copii. Om de mare bunătate, Asachi a înfiat copiii Elenei, între ei fiind şi Ermiona (1821-1900), viitoarea scriitoare Hermiona Asachi şi soţie a poetului francez Edgar Quinet.
Întors la Iaşi, Asachi a locuit la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi unde, incendiul din 19 iulie 1827 i-a decimat bogăţia: biblioteca şi manuscrisele. I-a adus o oarecare consolare domnitorul Ioniţă Sturza, prin septembrie 1827, ridicându-l, din comis, vel agă. La propunerea sa, domnitorul aproba redeschiderea şcolii normale şi gimnaziale în limba română, la Trei Ierahi, de care se ocupa însuşi Asachi, închinând evenimentului versurile „La restaurarea şcoalelor naţionale în Moldova, la 1828”.
Dorind dezvoltarea spiritului civic şi formarea unei opinii publice în Moldova, în februarie 1829, Asachi s-a adresat consulului L. I. Minciaki, generalul trupelor ruse intrate în principate (din aprile 1828, ca urmare războiului ruso-turc), cerând aprobarea editării gazetei „Albina românească”. Primind-o, în 7 aprilie 1829, odată cu sfaturile ca publicaţia să aibă respect pentru „religie, legi, guvern, morală şi decenţă”, după câteva numere de probă, la 1 iunie 1829 apărea primul ziar din Moldova. La fel procedase şi mai tânărul său contemporan din Bucureşti, Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), care edita „Curierul românesc” încă din 8 aprilie 1829.
A participat la redactarea Regulamentului Organic comun al celor două principate
Numit secretar al comisiei moldovene (1829) pentru redactarea Regulamentului Organic - prima legiuire comună a celor două Principate - Asachi plecă la Bucureşti, împreună cu vornicul Mihalache Sturza, vornicul Costache Conachi, vistierul G. Catargi şi vornicul Iordache Cantacuzino Paşcanu. Acolo aveau să lucreze cu delegaţii Munteniei: vornicii Ştefan Bălăceanu, Grigore Băleanu, George Filipescu, Alexandru Vilara, secretarul Ştirbei, preşedintele comisiei comune fiind consulul Minciaki, iar comandantul armatei, generalul Kiseleff (Eugen Lovinescu: „Gh. Asachi”).
În mai 1830, Gheorghe Asachi, Mihalache Sturza şi Alexandru Vilara (din partea Munteniei) mergeau la Petersburg pentru a primi aprobarea ţarului pentru Regulamentul ce avea să intre în funcţie de la 1 ianuarie 1832.
În anul 1834 trăia numirea vistierului Mihalache Sturza (1794-1884) ca domn al Moldovei (1834-1849), pe care îl saluta la sosire şi-i rămânea sfetnic credincios, organizând şcoli în toate ţinuturile ţării, întocmind manuale şi pregătind profesori. La propunerea sa, se organiza şi deschidea Academia Mihăileană (instituţie de învăţământ superior cu caracter universitar) la 16 iunie 1835, apoi Şcoala de Arte si Meserii (prima din ţările româneşti) „pentru pregătirea industrioasă” a tineretului, cum avea să spună în cuvântul de deschidere, din 20 iulie 1841, apoi Şcoala Centrală pentru pregătirea fetelor sărmane. Pe acelaşi drum mergea şi Gheorghe Lazăr la Bucureşti.
Cu sprijinul său, lua fiinţă Conservatorul şi Teatrul deschis de fraţii Fouraux la 4 decembrie 1832, în casele Talpan din uliţa Golia, mutat la 22 decembrie 1846 pe Copou, în elegantul sediu al palatului fostului domnitor Ioniţă Sturza, moştenit de urmaşul Mihalache Sturza.
Dorind promovarea industriei pe meleagurile Moldovei, în primăvara anului 1841, punea în lucru fabrica de hârtie de la Petrodava, lângă Piatra Neamţ, care producea hârtie pentru împachetat şi pentru scris. Alt „fabricant” pornea în Păcurari producţia de unelte.
Apărător al lui Mihalache Sturza în faţa paşoptiştilor
Venind anul 1848 cu mişcarea revoluţionară şi vânturile de înnoire, libertate şi egalitate ce cutreierau Europa, deşi cărturarul Gheorghe Asachi le crease condiţii de îndeplinire, prin publicaţiile tipărite de „Institutul Albinei”, dânsul rămânea deoparte. Mişcarea pornise împotriva orânduielilor domnitorului Mihalache Sturza, socotit de tinerii revoluţionari (unii cu studii pariziene) „autocrat, dictator, tiran, avar, hrăpăreţ, dornic de înavuţire şi duşman al înnoirii ţării”, afirmaţii cu care Asachi nu era de acord. Aşa cum mărturisea, dânsul nu putea duşmăni şi jigni omul care, deşi avea şi păcate, susţinuse şcoala de inginerie în limba română, renaşterea şcolilor naţionale, înfiinţarea altora noi, cât şi a Academiei, ca şi înfiinţarea Teatrului, a Conservatorului şi brăzdase ţara cu vestitele şosele pietruite şi umbrite de stejari (vreo 250 km).
Tot el eliberase din robie ţiganii statului şi mănăstireşti şi pornise modernizarea Iaşilorm, impunând zidirea clădirilor, mai ales a celor negustoreşti, cu bolţi din piatră, în locul tavanelor din lemn ce se aprindeau uşor provocând pojaruri, pe unele din Uliţa Mare demolându-le într-o zi cu podarii şi armata.
Cât despre dorinţa pentru bani, „i-au trebuit, mulţi, mulţi, pentru a plăti haraciul Înaltei Porţi şi fel de fel de peşcheşuri şi daruri spre a aduce ţării pace vreo 15 ani - ca nici un alt domnitor din vremea lui - şi a ţine departe de graniţe cele trei imperii ce se înfruntau pe pământul Moldovei, râvnindu-i bogăţiile”.
Despre restul acuzaţiilor, socotea că omul e supus greşelilor, iar „dezţărarea” tinerilor „butuşnici”, deşi dureroasă, fusese „fortuită” pentru a scăpa ţara de năvala oştilor vecinilor „gata să potolească răzmeriţa”. Cum avea să se şi întâmple mai târziu, „maurul îşi făcuse datoria şi trebuia să plece”. Aşa cereau vremurile.
Înţelegând dorinţele tineretului şi noile idealuri, la 20 august 1849, venerabilul profesor depunea demisia din funcţia de referendar sau epitrop al şcolilor din Moldova pe care domnitorul Grigore Alexandru Ghica o aproba, recunoscând „vajnicile sale slujbe făcute statului” şi hărăzindu-i o pensie, de la 1 ianuarie 1850. Modest, bătrânul părăsea toate atribuţiile publice, dedicându-se literaturii, tipografiei şi trecutului strămoşesc reînviat prin slove, litografii şi tablouri.
Asachi odihneşte în cripta statuii sale, în centrul Iaşului
Pentru a fi în pas cu primenelile vremii, de la 9 ianuarie 1850, gazeta „Albina româneasca” lua numele „Gazeta de Moldavia” şi apoi „Patria”. Atunci când era chemat, răspundea cu bunăvoinţă, participând la diferire comisii culturale sau şcolare. Recunoscându-i-se meritele excepţionale, în septembrie 1868 i se vota o recompensă naţională de care avea să beneficieze puţină vreme căci, la 12 noiembrie 1869, octogenarul Gheorghe Asachi trecea în lumea umbrelor. A fost urmat în 1877 de soţia Elena Asachi, valoroasă muziciană, pianistă şi compozitoare.
Peste vreo zece ani locuitorii oraşului căruia îi inchinase viaţa iniţiau statuia din marmură realizată de sculptorul Ion Georgescu şi dezvelită la 14 octombrie 1890, în cripta căruia se aduceau şi osemintele cărturarului de la Biserica „40 de sfinţi”, unde fusese înhumat, cât şi ale soţiei de la Eternitate. O scurtă inscripţie glăsuia pentru veşnicie: „Primului învăţător, Gheorghe Asachi, şcoalele româneşti recunoscătoare”. Statuia se află acum în faţa şcolii „Gheorghe Asachi” de lângă Mănăstirea „Trei Ierarhi”.
Povestea casei lui Asachi din Dealul Copoului
Rămas fără locuinţă la incendiul din iulie 1827, ca mulţi alţi locuitori din dricul (centrul) târgului de odinioară, ce se retrăgeau la cramele de pe dealul Copoului, Gh Asachi îşi căuta şi el un adăpost cumpărând prin 1833 vreun hectar de pământ, pe atunci în plin câmp, de la boierul Lupu Balş. Acolo a construit casa încăpătoare pentru familie şi tipografia „Albinei Româneşti” adusă din oraş (1834) în marea odaie de jos. Casa era acoperită cu şindrilă şi avea pivniţă, şapte odăi la etaj şi cinci jos, un gherghir, bucătărie, o scară lungă de urcare la etaj din hol, iar în curte felurite acareturi, grajd, şură, pivniţă şi fântână. Aici urmau a se tipări istoricile publicaţii „Albina românească”, „Alăuta românească”, „Gazeta de Moldavia”, „Foaia sătească”, „Icoana lumii”, „Calendarul pentru români”, „Almanah pentru învăţătură” şi sumedenie de cărţi ce purtau emblema „Institutul Albinei” şi slujeau cultura naţională. Tipografia funcţionase la Trei Ierahi şi în casele lui Iordache Drăghici ce se aflau în perimetrul de azi al Cercului Militar, cum spune cercetătorul Mircea Ciubotaru în bogatul articol „Asachi necunoscut” din „Convorbiri literare virtuale”.
„Casa Şcoalelor” - cum îi spuneau adesea bătrânii romantici - era construită în stilul clasic al vremii (1834), ca şi palatul lui Iordache Roznovanu (1832) folosit în zilele noastre de Primărie şi al domnitorului Mihalache Sturza (1835) din Strada Lozonschi, unde-i acum Facultatea de Teologie.
Mereu în lipsă de bani pentru întreţinerea familiei, instruirea copiilor şi îndeletnicirile sale culturale păguboase, uneori, îşi vedea casa scoasă la mezat, ca în 1862, pentru a se plăti datoria angajată la căsătoria Hermionei cu Edgar Quinet. După decesul său, clădirea o moştenea feciorul, locotenent-colonelul Alexandru (Alecu) Asachi, care, prin 1875, o lăsa fiului său Gh. Asachi, profesor la facultatea de Medicină din Bucureşti, de la care ajungea, prin 1880, la creditoarea Malvina Czapkay pentru o datorie din 1868.
Lipsind locatarii din familie, între octombrie 1877 şi aprilie 1878, casa a fost închiriată unui spital rusesc, apoi pensionului Eugéniei Fajard (1879), iar prin 1890 pensionului Anna Grandjean. Din anul 1893 trecea la Principesa Maria care o cumpărase de la Malvina Czapkai cu vreo 52.000 lei din banii primiţi cadou de la un comitet de ieşence (în frunte cu Eufrosina Lascăr Catargi), la căsătoria cu principele Ferdinand. Noua proprietară o destina Şcolii de gospodărie casnică pentru fete „Principesa Maria”, în timpul primului război adăpostind orfelinatul „Regina Maria” aflat în atribuţiile Societăţii „Ocrotirea orfanilor de război”, condusă de Olga Sturza. O administra apoi Şcoala „Reuniunea Femeilor Române” până în anul 1937 când se preda Institutului de Asistenţă Socială „Regina Maria” de pe lângă Epitropia Spitalului Sf. Spiridon.
Cu acest prilej, clădirea a fost reparată desfiinţându-se balconul de la strada Codrescu şi zidindu-se intrarea principală de sub el.
În anii ultimului război aici şi-a găsit adăpost Spitalul militar al aviatorilor, după 1948, Corpul 4 de armată, iar din anul 1976 institutele Academiei, acum, istorica zidire aflându-se în evidenţa Casei Regale.