Ascetica în viața celor chemați
Spuneam în articolul trecut că există și o dimensiune publică sau socială a credinței creștine, că în mod inevitabil suntem chemați în anumite contexte să mărturisim crezul nostru creștin și, mai important, felul nostru de viețuire. Această mărturisire a creștinilor în societate a fost profetizată de Mântuitorul, Care le-a zis apostolilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5, 14).
Parabola cu lumina care nu se poate pune sub obroc, ci la loc înalt, și cea cu cetatea care fiind zidită pe vârf de munte nu poate să se ascundă trimit tocmai la deznodământul firesc pe care creștinii nu îl pot evita. Ei trebuie, într-un fel sau altul, să mărturisească prin viața și faptele lor adevărul Evangheliei. Această conștiință mărturisitoare a fost foarte vie în Biserica primară, întrucât vedem că atunci creștinii erau foarte riguroși cu viața lor și nu permiteau ca păcatele și viețuirea decadentă să îi separe de Hristos. Mai mult, cei care se făceau într-un fel vinovați de derapaje morale grave erau excomunicați din comunitate și eventual reprimiți după o perioadă de penitență aspră. Acest lucru arăta o grijă pentru primenirea Trupului mistic al lui Hristos care este Biserica.
Mântuitorul, după ce le spune ucenicilor că sunt chemați să arate faptele lor cele bune înaintea oamenilor - „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16), peste câteva versete îi va înfiera pe cei care fac faptele dreptății pentru a culege laude de la oameni. La începutul capitolului 6 din Evanghelia după Sfântul Matei, Domnul îi va atenționa pe ucenici să nu facă milostenia, rugăciunea și postul pentru a capitaliza imaginea sau părerea bună de la oameni, ci să le facă în ascuns. Cei care făceau faptele dreptății pentru a avea opinia publică de partea lor erau tocmai fariseii, de a căror purtare Domnul căuta să îi vindece pe ucenicii Săi. De aceea îi îndeamnă să facă faptele bune în ascuns, fără a fi văzuți, cunoscuți și apreciați de oameni.
Aceste două îndemnuri ale Domnului - „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor”, și cel legat de faptele dreptății - „luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei”, par la prima vedere că ar fi antagonice, dar Părinții Bisericii nu au văzut aici ceva contradictoriu, ci marea înțelepciune a lui Dumnezeu, care ne ferește de riscurile care pot apărea pe calea făptuirii poruncilor.
Comentând versetul privitor la lumina faptelor bune care trebuie să lumineze către oameni, Sfântul Ioan Gură de Aur leagă lumina aceasta de Evanghelie, în sensul în care viața creștinului trebuie să aibă în vedere propovăduirea nu numai prin cuvânt, ci și prin faptă a bunei vestiri despre Domnul Hristos și despre Împărăția cerurilor. Sfântul Ioan spune: „Arătați, deci, o viață vrednică de harul ce ați primit; după cum harul se propovăduiește pretutindeni, tot astfel și vestea faptelor voastre bune merge împreună cu el. Apoi, împreună cu mântuirea oamenilor, Hristos le mai dă și un alt câștig, îndestulător să-i facă să lupte și să le insufle râvna: Dacă veți trăi drept, le spune Hristos, nu numai că veți îndrepta lumea, dar veți face ca și Dumnezeu să fie slăvit. Dar dacă veți avea o viață păcătoasă, veți duce și pe oameni la pieire și veți face ca și numele lui Dumnezeu să fie hulit”.
Sfântul Ioan Gură de Aur transferă responsabilitatea pentru vestirea Evangheliei prin cuvânt și faptă creștinilor. De aceea el spune că faima ucenicilor Domnului a ajuns să fie cunoscută în toată lumea nu numai pentru Evanghelie, ci și pentru faptele lor. Prin urmare, este o responsabilizare a oricărui om care ascultă Evanghelia. Acesta este chemat să se străduiască să înfăptuiască cele poruncite de Domnul pe cât este cu putință fără a avea gândul că sunt prea grele de îndeplinit sau sunt numai pentru cei desăvârșiți.
În același gând, și Sfântul Grigorie de Nyssa spune că creștinii trebuie să arate grija lor pentru cele bune nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și a oamenilor: „Să aducem şi noi la jertfelnicul de sus, ca pe o pereche de turturele, curăţia trupului şi a sufletului sau, ca pe doi pui de porumbel, grija pentru cele bune, nu doar înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor, pentru ca şi noi să le săvârşim pe toate în chip duhovnicesc, potrivit cu legea dumnezeiască, înaintând în har şi înţelepciune până ajungem la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:13)!”
Ceea ce se mai întrevede din cuvintele acestor sfinți este caracterul ascetic al mărturisirii prin fapte a Evangheliei. Departe de a fi o etalare a unei bune chivernisiri, mărturia prin fapte este deosebit de istovitoare. Teologul ortodox Paul Evdokimov, care a trăit în secolul trecut, vorbește în lucrarea „Vârstele vieții spirituale” de „monahismul interiorizat”, arătând că viața creștinului are un caracter ascetic înscris în ea, care nu poate fi șters. El spune: „Omul a căzut mai prejos de sine, asceza monahală îl ridică mai presus de sine. Pocăința, metanoia, adâncește nașterea de-a doua, care este cea a Botezului, prin care se trăiește încă de aici «mica înviere»; și dacă trupul are să aștepte învierea cea mare, cea de obște, sufletul este de pe acum nemuritor”.
Mântuitorul a arătat cum sufletul omului se poate șlefui pentru a fi purtător al Evangheliei Sale. Zice că prin faptele bune trebuie să Îl slăvim pe Tatăl, iar apoi ne atrage atenția să nu capitalizăm actele dreptății pentru a ne agonisi slava deșartă. Această cunoaștere a intenției cu care făptuim exprimă ascetismul creștinului care trebuie să își cunoască mișcările sufletești și mai ales spre ce direcție îl poartă viața și orice acțiune. Vorbind despre viețuirea călugărească, Paul Evdokimov spune: „Credința lor cea dreaptă, ortodoxia lor, nu asprește nimic prin interdicții, ci netezește toate căile. Prin slăvirea pe care ei o aduc lui Dumnezeu și prin cântările lor, ei nu îndepărtează pe nimeni, ci numai ei cheamă pe toți și pe fiecare în parte să devină om desăvârșit în Hristos. O astfel de maturitate creștină ne plasează dincolo de situații crispate, în Trupul lui Hristos, la nivelul Celui Unul și al Celei Una - Biserica Sa”.