Avva şi ucenicul

Figură harismatică, dar mai ales profetică, bătrânul îşi poartă pecetea învestiturii, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aceasta face ca acţiunea pe care o exercită asupra ucenicului să fie oarecum asociată de raportul dintre duhovnic şi credincios în scaunul spovedaniei. Cu toate acestea, rolul avvei poate fi cu mult mai extins, deoarece el sfătuieşte nu numai la Spovedanie, ci în multe alte împrejurări. Prin raportul cu discipolul său, dar mai ales prin calităţile extraordinare pe care le dezvoltă, avva ar putea fi aşezat cu uşurinţă alături de marile figuri ale Scripturii. Cu toate acestea, modelul suprem în care se dezvoltă ca părinte este Mântuitorul Hristos, Părintele nostru prin excelenţă.

Pe lângă învăţătorul său, pe lângă avva, fratele monah este teknon, adică fiu după trup, cum ne arată Sfânta Scriptură: "Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept" (I Ioan, 2, 1). Aceasta este relaţia care se dezvolta în Noul Testament între apostoli, învăţători şi ucenicii lor. Astfel, Sfântul Apostol Pavel subliniază adesea în epistolele sale legătura patriarhală pe care a dezvoltat-o cu fiii săi duhovniceşti. Ei sunt noii născuţi după credinţă (nepioi) pe care îi hrăneşte mai întâi cu "laptele curgător al învăţăturii de bază a credinţei creştine şi mai apoi cu hrana solidă a învăţăturilor mai profunde" (Fairy von Lilienfeld). Modelul paternităţii prin excelenţă este legătura veşnică care există între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Este o paternitate fără început şi irepetabilă în care Dumnezeu nu devine tată, ci este Tată (părinte) potrivit naturii Sale dumnezeieşti. Pe de altă parte, Fiul este "unul născut" (monogenesis) şi "întâiul născut" (protogenesis), de aceeaşi fiinţă cu Tatăl "prin care toate s-au făcut" (cf. Crezului ortodox). În acest sens, Dumnezeu este Părinte Creator al tuturor fiinţelor zidite, al tuturor fiinţelor raţionale, pecetluite cu efigia Sa. "El este Creatorul care împreună cu Înţelepciunea, Mama noastră, le-a născut şi le-a chemat la existenţă pe toate" (Ierom. Gabriel Bunge). La acest act al paternităţii dumnezeieşti ia parte nemijlocit şi Fiul care, încă din Vechiul Testament, sub chipul Înţelepciunii (Sofia) a condus poporul ales, prin prefigurări şi tipuri, la adevărata paternitate spirituală din Noul Testament, acolo unde, sub chipul Logosului înomenit, ne mântuieşte pe toţi în chip desăvârşit.