Bănăţenii şi cultura maselor

Se spune că înainte de a pleca la Geneva sau în alte oraşe apusene, în misiunile sale diplomatice, Nicolae Titulescu făcea o escală la Timişoara pentru a intra astfel în mediul occidental, căci "Mica Vienă" de pe Bega era considerată exponent al civilizaţiei europene în mai mare măsură decât "Micul Paris".

Într-adevăr, mai mulţi autori fac referire la spiritul european al locurilor, motivat istoric şi geografic, dar şi psihosocial. Habitatul e un posibil prim argument, dar şi evoluţia economică, tehnică etc. Orizontul european e sesizabil, deopotrivă, în destinul individual şi în cel colectiv al locuitorilor Banatului. Ar trebui citate mai întâi personalităţi ale culturii medievale, de talia lui Halici, apoi multe altele de mai târziu. Lingvistul Paul Iorgovici este primul român care face o călătorie în Anglia, înţelegând de acolo - ca şi din Revoluţia Franceză din 1789 - ce era de înţeles pentru sine şi pentru alţii. Mulţi bănăţeni studiază sau desfăşoară activităţi importante la Viena, Budapesta, Iaşi, Bucureşti etc. (Eftimie Murgu - învăţător al lui Bălcescu, Damaschin Bojincă - ministrul lui Cuza), pendulând între Europa centrală şi răsăriteană, între Occident şi Balcani, fiind prezenţe spirituale marcante ale epocii lor. Structurile administrative din cadrul Imperiului Austriac şi apoi din cel Austro-Ungar, serviciile militare şi războaiele (cele de la cumpăna secolelor XVIII-XIX, care au schimbat faţa continentului şi istoria modernă), călătoriile de diferite forme, cărţile şi presa îngăduiau vaste contacte şi, ca atare, un larg orizont ştiinţific-cultural. Cronicarul Nicolae Stoica de Haţeg notează undeva: "Iar părinţii noştri, unchi, veri, neamuri ce-au fost în sus, în feldsoldaţi, ei nu numai că Estraihul, Baieru, Ţara nemţească, Niderlandu, apa Rainii, Svaiţu, toată Italia, ce şi Franţa le-au văzut şi cu mult ne-au întrecut". Astfel, pe lângă contactele de acasă cu numeroasele populaţii stabilite aici (germani, sârbi, unguri, evrei, bulgari, cehi, slovaci, ţigani, ucraineni, spanioli, francezi etc.), călătoriile reale şi imaginare făceau mai întâi posibile cunoştinţe lingvistice mai mari, de unde poliglotismul ca formulă de existenţă a bănăţenilor, de unde observatul lor spirit tolerant şi confratern mai accentuat decât în alte părţi. Într-o revistă serioasă se semnalează cazul unui căruţaş din Banat care cunoştea limbile română, germană, rusă, italiană, turcă şi latină. Cazul nu pare să fi fost izolat, dată fiind pestriţa geografie lingvistică a regiunii. De aceea, din cele 380 de publicaţii periodice date de N. Ilieşiu ca tipărite în perioada interbelică în Timişoara, foarte multe erau tipărite în limbile germană, maghiară, sârbă, bulgară, esperantă etc., unele dintre ele bilingve sau trilingve. Chiar în revista "Banatul", una dintre primele izbânzi ale presei literare, literatura este tipărită trilingv. Banatul îşi fixează printre cele dintâi trăsături culturale pe cea a orizontalităţii, cum îi plăcea regretatului cercetător Petru Oallde să susţină, deci a largului ei caracter de masă. Cum însuşi Călinescu spunea metaforic: prin raportarea solistului la cor, aici sunt mai importanţi coriştii sau, mai corect, solidaritatea colectivă? Un simplu citat aparţinând lui Petru Oallde accentuează aceste dimensiuni: "Direcţiile de dezvoltare a procesului de asimilare a culturii în Banat au fost altele decât în restul ţării. Aş zice că în timp ce în celelalte regiuni cultura a cunoscut o asimilare, o dezvoltare pe verticală, în Banat cultura s-a dezvoltat pe orizontală". Cu alte cuvinte, în Banat cultura devine un fenomen de masă, iradiază orizontal, în mase, spre deosebire de alte regiuni în care se constată tendinţe de cristalizare, de singularizare a eforturilor creatoare, de impunere a unor personalităţi. În Banat, am putea spune că personalităţile se dizolvă în mase, se confundă cu acestea. Sunt numeroase mărturiile vremii care atestă aceste dimensiuni de masă ale culturii bănăţene. Şcoala confesională, teatrul de amatori, mişcarea corală, bibliotecile publice au cunoscut o dezvoltare cum nu se poate proba în alte părţi ale ţării. "Mişcarea aceasta culturală s-au pornit în Banat", - scria "Familia" în 1883. În Banat procentul ştiutorilor de carte a fost, se pare, cel mai ridicat. Tot aici s-au creat primele şi cele mai numeroase coruri ţărăneşti şi muncitoreşti. În satele şi oraşele bănăţene s-au organizat cele mai multe spectacole de teatru, întrecând alte zone culturale de veche tradiţie, ca Sibiul şi Braşovul. În 1899, Iosif Vulcan spunea că "plugariul nostru din Banat ne-a creat temelia teatrului naţional". Nu este întâmplător nici faptul că în Banat a apărut un fenomen unic în cultura românească: o puternică pleiadă de scriitori şi publicişti ţărani, ziare şi reviste scrise de ei înşişi, apoi numeroşi compozitori şi dirijori ţărani, cu un stil propriu, specific, după părerea specialiştilor. Dintre ţăranii bănăţeni s-au ridicat şi ingenioşi inventatori şi inovatori, posesori de brevete oficiale. Folosirea resurselor lingvistice şi stilistice ale graiului local de către Victor Vlad Delamarina şi alţi poeţi bănăţeni din secolele XIX-XX a impus literatura dialectală drept coordonată a specificului bănăţean. Un fenomen în jurul căruia s-a făcut multă vâlvă este cel al ţăranilor scriitori, ziarişti, compozitori, inventatori. Camil Petrescu a fost cel dintâi care a semnalat, cu un ochi obiectiv exterior acest fenomen, încă în 1921: "Este un lucru neîndoios că dintre toţi ţăranii români de pretutindeni, bănăţenii sunt cei mai citiţi şi mai cunoscători de carte. Aici, în Banat, se desfăceau cu sutele şi miile revistele româneşti şi broşurile diferitelor biblioteci. Dar nu numai atât. Ţărănimea bănăţeană dă dovadă de un extraordinar simţ artistic. Nu vorbim numai de arta casnică, ci mai ales ne gândim la talentul cu care cei mai mulţi dintre ei joacă piese de teatru de ai crede, de multe ori, că ai în faţa ta actori adevăraţi. Nu mai vorbim, de asemenea, de atâtea coruri - căci nu este sat care să nu aibă un cor sau două, dirijate de multe ori chiar de ţărani înşişi. Ba, cele mai multe sate au şi fanfară proprie, de te fac să te mândreşti că eşti român. Ceea ce vrem să ştie cititorii noştri este marele număr de scriitori ţărani pe care îl dau satele bănăţene. Am auzit de multe ori poeţi de aceştia de ţară declamând, la diferite ocazii, poezii întregi compuse de dânşii. Banatul, care tot el e "fruncea", are nu numai compozitori ţărani, dar şi ţărani ziarişti, ţărani scriitori. Fără îndoială, acestea au reprezentat o parte însemnată din mijloacele folosite în lupta intensă dusă de românii bănăţeni pentru dobândirea drepturilor sociale şi politice legitime în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.