Biserica are nevoie de creştini cu inimi de foc!

Perioada Penticostarului, adică timpul Paştilor şi Rusaliilor, coincide, anul acesta, cu lunile mai şi iunie. Totdeauna aceste mari sărbători presupun un nou început. Din punct de vedere liturgic, duminicile care urmează acestor mari praznice împărăteşti se numără de la unu: duminica întâi..., a doua după Paşti. Duminica întâi ..., a doua după Rusalii ... etc., iar în ficare an se începe acelaşi ciclu.

Aparent, am putea spune că repetăm sau recapitulăm a­celeaşi sărbători, cu aceleaşi cântări, imne şi să­vârşim aceleaşi slujbe. Însă, în realitate, în Biserică, noi nu re­pe­tăm nimic, ci actualizăm şi retrăim, mereu altfel, dimensiunea liturgică, mistagogică, teologică a sărbătorilor, de fie­care dată descoperind alte sen­suri duhovniceşti, care ne pro­pul­sează pe o treaptă superioa­ră în urcuşul nostru către Dum­nezeu. În popor se spune că pentru împlinirea binelui es­te loc până la Dumnezeu. Într-adevăr, idealul vieţii noastre este acela de a urca treaptă cu treaptă, către ceruri, înlocuind păcatele cu virtuţile şi împli­nind voia lui Dumnezeu.

Marele dar de a înnoi Duhul Sfânt în lume

Preotul, în calitate de mi­nistru al tainelor lui Dumnezeu, la slujbele pe care le oficiază, invocă focul Preasfântului Duh asupra materiei tainelor sau asupra unor lucruri şi fiinţe conştiente sau inconştiente, ca să fie sfinţite sau binecuvânta­te. Astfel, în Sfânta Litur­ghie, la vremea Epiclezei, elementele euharistice se prefac în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitoru­lui Hristos; la Bobotează apa se transformă în Agheazmă, adi­că apă curăţitoare şi plină de putere îngerească; la Sf. Mas­lu, uleiul se face untdelemn al bucuriei, îmbrăcăminte împă­ră­teas­că, pavăză puternică, ve­selie veşnică etc.

În virtutea harului, preotul primeşte puterea să cheme pe Preasfântul Duh asupra mate­riei, ca aceasta să se meta­mor­fozeze şi, apoi, să sfinţească pe credincioşi, pregătindu-i pentru îndumnezeire. Deci, în Bi­se­rică, celor consacraţi li s-a dat marele dar, să înnoiască Du­hul Sfânt în lume, adică să coboare focul dumnezeirii, acel foc pe care L-a propagat Hris­tos de la Tatăl, la plinirea vremii, asupra lumii.

„Foc voi trimite din cer... să mistuie pământul.“

Acum 2000 de ani, Iisus, un OM asemenea nouă, în fiinţa Căruia nu exista nicio umbră a răului, a venit să spună: „Foc voi trimite din cer şi cât aş vrea ca acest foc să mistuie pământul.“ (Luca 12, 49). La prima vedere, s-ar părea că Hristos, spunând aceste vorbe, ar fi anunţat cel mai mare cataclism, incomparabil cu cele pro­vocate de oameni până acum. Însă, focul cu care Hristos vrea să aprindă lumea, cosmosul, nu-i focul urii, al distrugerii, ci focul iubirii, al purificării, al transfigurării omului şi a materiei; Este acea Flacără vie care de la Tatăl purcede, sau este Scânteia frumuseţii Sale nespuse care nu aparţine acestei lumi. Cu astfel de foc ne-a „ameninţat“ Hristos la plinirea vremii, iar noi, cei care ne-am angajat prin chemare sfântă să-L imităm, trebuie să men­ţinem acest foc aprins în lume.

Din istorie cunoaştem ce în­seamnă spectrul urii şi al răz­boiului care desfigurează, dar de la Hristos învăţăm ce în­seamnă focul iubirii care transfigurează. Astăzi, lumea, aşa-zis modernă sau postmo­dernă, este chemată să aleagă între aceste două alternative. Biseri­ca, prin clerul şi credincioşii ei, încearcă să spună lumii actuale să opteze pentru Iisus, acest „Piroman al dragostei“, care a vărsat la plinirea vremii peste lume focul dumnezeirii, care transfigurează, iar de atunci, prin noi, îl reînnoieşte permanent. Când Hristos a vorbit despre acest foc al dragostei Sale, nu folosea o metaforă. El vorbea în mod real de focul dragostei trinita­re, care Îl mistuia autentic.

Orice creştin care are conştiinţa că, prin Botez, este trimisul lui Hristos în această lume are şi datoria să răspândească focul misterios şi viu al dragostei divine ca să dezgheţe inimile amorţite de gerul păca­telor şi al fărădelegilor.

„Incendiul“ asupra lumii l-a declanşat Hristos la plinirea vremii. Noi, în calitate de pnevmatofori, trebuie să îl întreţi­nem prin misiunea noastră. Preotul şi creştinul trebuie să fie artificieri ai focului divin în lumea în care se mişcă sau sunt chemaţi la mi­siune, rea­prin­zându-l în cei în care a­cesta s-a stins sau abia mai pâlpâie.

Lumina lumii

Hristos, Soarele dreptăţii, a revărsat asupra lumii şi focul, dar şi lumina. Duhul Sfânt trimis de Hristos de la Tatăl, la ziua Cincizecimii, încălzeşte ini­mile, iar cuvintele lui Iisus, inspirate de acelaşi Duh Sfânt, sunt lumina lumii. Vorbele Lui iluminează sensul vieţii omului: „Eu sunt lumina lumii“. Într-adevăr, Evanghelia ne-a descoperit puţin din natura în­săşi a lui Dumnezeu-Iubire şi, în acelaşi timp, măreţia dem­nităţii umane. Chiar şi pentru un necredincios Evanghelia este lumină: „Da, Evanghelia poate fi un adevărat cod moral pentru atei“, zice un filosof mo­dern occidental (André Com­te-Spavuille), apoi continuă: „Ceea ce dă valoare omului nu-i bogă­ţia, nici gloria, nici forţa sa, ci cantitatea dragostei de care este capabil“, şi concluzionea­ză: „Niciodată nu-i noapte un­de este iubire!“.

Focul dumnezeirii încălzeş­te, luminează, dar şi dinami­zea­ză.

Forţa Duhului Sfânt trebuie să facă posibilă deplasarea Bisericii către profunzimile lui Dumnezeu. Dinamismul acesta trebuie să fie intensificat de noi pentru ca Biserica să fie actuală şi să poarte credincioşii către împărăţia lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să fie conştient că avem datoria sacră, potrivit mandatului primit de la Hristos, să-şi continue drumul în această lume, culegând pe toţi de pe cale, ca apoi să-i încre­dinţăm lui Dumnezeu.

Hristos nu face concesii şi nici cadouri, El iubeşte

Când Hristos a venit la plinirea vremii, a voit să pună foc pe pământ, focul dragostei care să purifice lumea cum se purifică aurul în topitoare, acel foc care decopertează pereţii sufletelor de răutăţi şi care, atunci când operează, produce şi puţină durere. Iubirea Lui, pe lângă faptul că încălzeşte, dă lumină şi dinamizează, este focul care curăţă. Cuvintele Evangheliei sunt cele care au în ele puterea curăţitoare şi purificatoare a fiinţei. Hristos nu face concesii şi nici cadouri, El iubeşte.

Iubirea lui Hristos s-a văzut pe cruce, însă şi în toată viaţa Sa de predicare a cuvântului vieţii. Iisus nu a venit pentru a fi răstignit mai întâi, ci pentru a descoperi iubirea Tatălui pentru noi. Mântuirea pe care El ne-a adus-o este mai puţin vizibilă din patimile, scuipările şi crucea pe care le-a suferit, decât în faptele iubirii Sale pentru noi, pe care ni le-a ară­tat de-a lungul propovă­dui­rii E­vangheliei Sale.

Însă, focul acesta decapant, înnoitor şi purificator trebuie mereu alimentat, dacă nu, el se stinge. Dacă vrem ca focul dra­gostei să-şi menţină funcţiile, despre care vorbeam, asupra lumii în care ne împlinim misiunea, trebuie să-l alimentăm prin eforturi şi sacrificii din iubire pentru El.

Trebuie să acceptăm în viaţa noastră de sacerdoţi sau de simpli creştini să fim mistuiţi de focul dragostei dumnezeieşti, care să ardă în noi toate relele, egoismul şi mediocritatea. Crucile pe care Hris­tos ni le-a pus pe umeri să ne furnizeze lemnul prin care să întreţinem aprins focul dumnezeirii din noi şi-n lume.

Este de dorit să ajungem la starea acelei iubiri care să nu ne îngăduie să devenim complici cu păcatele, neputinţele sau slăbiciunile aproapelui. Ori­cât de mult am iubi soţul, ori soţia, copilul sau părinţii, ori­ce fiinţă umană, această dra­goste nu trebuie să fie mai presus de iubirea lui Hristos.

Să aprindem focul iubirii adevărate

În concluzie, trebuie să ştim sau să ne reamintim că de fie­care dată când ne împărtă­şim din acelaşi potir, potirul iubirii lui Hristos, care se oferă gratuit şi total, suntem chemaţi, în această lume îngheţată de fri­gul individua­lismului, instabi­lităţii şi nonsensului, să aprindem focul iubirii adevărate, pe care să-l propagăm în lume. Biserica are nevoie de creştini cu inimi de foc. Căci numai astfel de creştini devin prietenii lui Hristos, Care se va recunoaşte întru ei. Dacă oamenii în care nu mai este iubire vor simţi focul Duhului Sfânt că arde în noi, vor veni şi se vor încălzi lângă acest foc şi vor reaprinde lumina în sufletele lor, din lumina pe care ne-a dat-o Hristos. Să nu uitaţi că în ziua în care nu vom mai întreţine acest foc şi această lumină lumea va muri de frig.

Să ne lăsăm deci în această lume, care pare uneori ca o vale a plângerii, să fim mistuiţi de fo­cul iubirii trimis de Dumne­zeu din cer, acest foc care decapează şi purifică sufletul de răutăţi, pentru a nu arde în fo­cul cel veşnic care nu se mistuie niciodată, de care să ne păzeas­că Dumnezeu!