Biserica Mănăstirii Stavropoleos, restaurată de arhitectul Ion Mincu

La 30 octombrie 1724, prin strădania unui monah grec, Ioanichie, salba de edificii ortodoxe ale Bucureștiului se îmbogățea cu încă o biserică frumoasă, cea a Mănăstirii Stavropoleos și de la acea dată au trecut, iată, mai bine de trei secole și lăcașul acesta este încă în picioare și se prezintă ca o mărturie și bijuterie arhitectonică inestimabilă. În rândurile acestea am dorit să rememorăm, oarecum la ceas aniversar, câteva capitole din existența Bisericii Stavropoleos, continuând să prezentăm coordonate ale istoriei din secolul al XIX-lea.

Pe la 1860, Biserica Stavropoleos era într-o stare de degradare atât de profundă încât au existat opinii care cereau pur și simplu demolarea acesteia și ridicarea unei alte biserici pe locul celei vechi, iar odată cu secularizarea averilor mănăstirești, s-au pierdut și proprietățile din județele învecinate cu Capitala, iar hanul, după cum se afirmă în publicația „Albina” din 1908,  avea să servească pentru o perioadă drept loc de întâlnire pentru Sfântul Sinod. În ciuda numeroaselor dificultăți economice, a zbaterilor legate de așezarea pe baze moderne a instituțiilor, interesul publicului, dar mai ales al oamenilor de cultură a devenit tot mai mare, iar  presa vremii a publicat adeseori articole în care au existat pledoarii pentru recuperarea acestei frumoase biserici.

Iată, spre exemplu, ce scria ziarul „Universul” din 29 iunie 1890 pe prima pagină, sub titlul „Un Giuvaier uitat”: „Între bisericele din Bucureşti, de sigur cea mai interesantă, ca monument artistic din veacul trecut, este biserica Stavropoleos. Această biserică mai are şi avantagiul de a nu fi căzut încă pe mâna restauratorilor nepricepuţi, ca altele, al căror caracter s-a alterat, din nefericire, prin «reparaţii». Cu drept cuvânt ea este numită de un confrate, cu al cărui glas unim azi pe al nostru, un giuvaer. Dar, iarăşi e adevărat, că este un giuvaer aruncat, necunoscut, dispreţuit”.

 Într-un raport, adresat la 30 iulie 1888 de arhimandritul N. Apostoliu către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, se arăta starea de fapt a edificiului: „Înăuntrul bisericii pătrunde ploaia, în câteva lo­curi zidăria, pe dinafară, de la temelie în sus, a început a se risipi şi împreună cu ea se pierde pictura şi urmele stilului arhitectonic”.

„Păstrarea cât mai îndelungat în starea de astăzi”

Abia la 1897, Ministerul Cultelor, în cel de-al doisprezecelea ceas, a decis începerea procesului de restaurare și i-a încredințat arhitectului Ion Mincu această grea întreprindere. Fondator al școlii românești de arhitectură, dar și al curen­tului neoromânesc, de numele său se leagă o mulțime de lucrări reamarcabile, iar dacă prezentul se poate bucura de bijuteria arhitecturală a Bisericii Stavropoleos, acest fapt se datorează atât arhitectului, dar mai ales unei comisii care nu a vrut sub nici o formă să renunțe la această bijuterie arhitecturală, cum frumos a numit-o Nicolae Iorga. Vreme de trei ani, până la 1900, cu o meticulozitate ieșită din tipare, marele arhitect a studiat în detaliu Biserica Stavropoleos. La final a înaintat un raport, care a concluzionat că „restaurarea îi pare imposibilă, iar mijlocul de a păstra biserica nu-l vede decât în reclădirea ei...”

Arhitectul găsise o serie de greșeli în procesul de ridicare inițială a lăcaşului, evident explicate prin tehnica nu foarte avansată a construcției din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Se părea că aceasta va fi soarta vechii bisericii, anume demolarea și reclădirea ei. Surpriza a venit din partea membrilor Comisiei Monumentelor Istorice din România care, sub nici o formă, nu au fost de acord cu propunerea de demolare și reconstituire. Aveau să mai treacă alți patru ani până când, din nou, Comisia a cerut o nouă expertiză arhitectului Mincu. Răspunsul lui a fost oarecum nuanțat, față de cel inițial: să se reconstruiască o copie fidelă a bisericii în care să fie utilizate toate elementele de zidărie ce pot fi recuperate și sunt bine conservate sau să se ia în considerare  consolidarea construcției „cu scopul de a o păstra cât mai îndelungat în starea de astăzi”.

Pusă în fața acestor opinii, Comisia Monumentelor Istorice a decis ca biserica să fie consolidată, iar cel care să se ocupe cu pricepere, atenție și știință să fie tot arhitectul Ion Mincu. Acesta din urmă a întocmit devizul și a înaintat un raport în care a precizat că „după o îndelungată reflecție și o nouă examinare a lucrărilor”, crede posibilă o restaurare completă a bisericii. De altfel, acesta arăta în raportul din 12 iunie 1904 că: „restaurarea completă este cu atât mai necesară, cu cât biserica Stavropoleos este pentru noi una din cele mai  importante opere de artă, inspirată, se înţelege, din aceeaşi sursă ca şi mai toate cele ce ne-au rămas, stilul bizantin, dar care reprezintă ultima fază a evoluţiunii artistice, a trans­formărilor prin care a trecut acest stil, pentru a ajunge la tipul nou cu caracterul local, pe care-l reprezintă monumentul în discuţie. De aici şi nevoia ca biserica Stavropoleos să ne fie redată în cele mai mici amănunte, în starea şi în formele ei de altă dată şi aceasta ne-ar aduce la completa ei restaurare, adică la păstrarea intactă a tot ce este încă în stare aproape bună, la discreta retuşare a ceia ce este deteriorat şi la refacerea cât mai apropiată de adevăr a părţilor care lipsesc”.

Oarecum în aceste rânduri avem și explicația schimbării punctului de vedere inițial și radical al arhitectului. Acesta se îndrăgostise pur și simplu de frumusețea ascunsă a bisericii, pe care doar el și-o putea imagina și vizualiza în planurile de restaurare la care se gândise o perioadă îndelungată, în vreme ce contemporanii săi, în cel mai bun caz, intuiau frumusețea acesteia și auziseră vag  din povestiri din veacul anterior despre splendoarea de odinioară a Bisericii Stavropoleos.

Ucenicul lui Mincu preia lucrările de restaurare

În august 1904, după cum aflăm din Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice din 1924 (de altfel sursa istorisirii implicării lui Ion Mincu în acest proiect), o echipă condusă de marele arhitect a început dificila muncă a consolidării și restaurării monumentului. Pentru pictură, Ion Mincu a lucrat cu preotul-pictor Vasile Damian. Procesul acesta de restaurare a fost unul lung și deloc simplu. Pictorul, în special, a avut o dificilă misiune: aceea de a curăța pictura bine păstrată din interiorul și din exteriorul bisericii; de a consolida și salva pictura acolo unde stratul de tencuială era instabil și amenința odată cu dezintegrarea și distrugerea picturii; refacerea picturii în zonele noi restaurate - turla, dar și acolo unde pictura dispăruse cu totul din cauza scurgerii nemiloase a timpului. Lucrările au demarat în 1904 și s-au întins pe parcursul mai multor ani. Însă, fapt meritoriu, rapid zidurile au fost consolidate, iar prin această operațiune, biserica a putut fi salvată și ulterior redată credincioșilor și patrimoniului național. 

În 1912, din păcate Ion Mincu se stinge din viață la vârsta de 60 de ani, fără ca lucrările de la Stavropoleos să fi fost definitivate. Fără implicarea sa, fără dragostea și talentul său artistic și știința sa, restaurarea ar fi fost, cel mai probabil, imposibilă, iar capodopera aceasta ar fi fost pierdută. Trei ani mai târziu și pictorul Damian trecea la cele veșnice. Cu toate aceste pierderi, lucrările de restaurare au fost continuate de către arhitectul Alexandru Zagoritz (1881-1916), discipol al arhitectului Mincu și erou în Războiul pentru Reîntregirea Neamului.

Cât despre Biserica Stavropoleos, procesul de restaurare nu a mai continuat din 1916 și până în 1919. A fost reluat parțial în 1920-1921, când s-au restaurat ușile, icoanele, iar o parte a picturii vechi a fost curățată. Până la restaurarea definitivă avea să mai treacă ceva timp, însă fapt important, în perioada interbelică, Biserica Stavropoleos s-a bucurat de atenția publicului, devenind un punct de atracție pentru credincioși, dar și pentru cei interesați de turismul istoric.