Biserica Ortodoxă Română după 23 august 1944

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 22 August 2011

Puţini români se gândeau în dimineaţa zilei de 23 august 1944 că în orele ce urmează se vor produce o serie de schimbări care vor marca destinul poporului român. A fost ziua care prin arestarea mareşalului Ion Antonescu s-au creat condiţiile semnării unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică aşa cum dorea Stalin. Majoritatea românilor se gândeau că războiul s-a terminat. Mai apoi le-a venit în minte tot ceea ce propaganda antonesciană arătase timp de patru ani: înrobirea omului de către acel partid unic şi distrugerea bisericilor. După euforia din august 1944, prin atitudinile generalului Nicolae Rădescu, s-a născut opoziţia. A fost adus la putere un guvern "democratic" în frunte cu Petru Groza, care pentru faptul că până în ianuarie 1946 nu fusese recunoscut de SUA şi Anglia şi regele protestase, atunci această opoziţie s-a întărit tot mai mult. Biserica era martoră la toate aceste frământări politice, de multe ori fiind pusă în faţa faptului împlinit de către un guvern care anunţa mari schimbări democratice şi reforme în viaţa religioasă. Reformele se cereau încă din perioada interbelică, dar guvernul "democratic" preluase această iniţiativă, tocmai pentru a supune Biserica prin diverse mecanisme de control şi manipulare. Patriarhul Nicodim s-a arătat împotriva acestor reforme, încercând să păstreze un echilibru în relaţia cu statul prin căutarea unui sprijin la rege, partidele istorice şi Nunţiatura Apostolică. Patriarhul era convins că, prin instalarea comunismului, bisericile vor fi distruse, ca şi Uniunea Sovietică. Dar comunismul din Rusia trecuse de faza violentă, iar de acum încerca să manipuleze Biserica Ortodoxă în scopuri politice. Iar acest lucru l-au înţeles acei clerici din jurul mitropolitului Justinian Marina. Mitropolitul Moldovei era pe deplin conştient că, aşa cum în alte state aflate sub cizma sovietică Bisericile Catolice locale încearcă să ajungă la o înţelegere cu statul, tot aşa trebuie procedat şi în România. În fond, viziunea viitorului patriarh Justinian se încadra în vechiul tipar al relaţiilor Stat - Biserică, aşa cum liberalismul de sorginte revoluţionară franceză impusese Bisericii încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.