Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor

Astăzi se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor Române. Unirea celor două Principate extracarpatice prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 5 şi 24 ianuarie 1859, în Adunările elective prezidate de mitropoliţii Sofronie Miclescu al Moldovei, respectiv Nifon al Ungrovlahiei, reprezintă o încununare a unui întreg proces de deşteptare naţională şi de cristalizare a ideii de naţiune, la care Biserica ortodoxă, parte a poporului pe care îl păstorea, a contribuit în mod excepţional.

Imposibilitatea unei „deşteptări politice“ în teritoriile locuite de români care se aflau la intersecţia celor trei imperii răsăritene va duce la o deşteptare culturală prin descoperirea unităţii de religie, de limbă, de obiceiuri, a originii latine a limbii şi populaţiei române din jurul arcului carpatic. În acest context, Biserica din cele două ţări, în principal prin ierarhii ei, se va implica în impunerea ca limbă de cult a limbii române, în bisericile de mir şi în mănăstiri, prin tipărirea de cărţi de cult şi de zidire duhovnicească pentru credincioşii săi, prin deschiderea şi administrarea unor şcoli în care se preda în limba maternă. Împlinirea acestui deziderat nu a fost posibilă în 1848-1849, când este menţionat ca unul dintre obiectivele principale ale mişcărilor revoluţionare din cauza contextului internaţional, armatele otomane şi ţariste pătrunzând şi ocupând teritoriile locuite de români. Situaţia se va schimba după 1856, când în urma războiului pierdut de Rusia, protectoratul exclusiv al acesteia este înlocuit cu cel colectiv al puterilor europene. Prin Tratatul de la Paris se prevedea organizarea unor alegeri pentru formarea unor adunări reprezentative ale întregii societăţi, care să aducă la cunoştinţa statelor europene dorinţele şi problemele naţiunii române. Programul unionist al Unirii celor două ţări La sfârşitul lunii mai 1856 se va forma în capitala Moldovei un comitet ce îşi propunea să organizeze şi să coordoneze mişcarea unionistă din Moldova, stabilind la punctul I „Unirea Principatelor sub un Prinţ străin, mai ales de o rasă latină, dintre familiile domnitoare în Europa, afară de dinastiele staturilor megieşite“ şi „statornicirea unei capitale noi în mijlocul ambelor ţări“. Un comitet similar cu un program identic se va organiza şi în Ţara Românească în vara anului 1856, doar după înlocuirea domnitorului Barbu Ştirbei, care nu a sprijinit mişcarea unionistă. Stabilirea în programul unionist a Unirii celor două ţări sub un principe din afara dinastiilor din apropiere însemna că acesta urma să fie catolic sau protestant, fapt folosit pe întreaga perioada anterioară alegerilor pentru Divanul ad-hoc de propaganda antiunionistă, ceea ce va duce la unele reţineri imediat după Tratatul de la Paris din partea ierarhilor Bisericii. Este necesară o întrevedere între consulul francez de la Iaşi şi mitropolitul Sofronie Miclescu, în timpul căreia diplomatul risipeşte zvonurile separatiştilor privind transformarea în episcopie a Mitropoliei Moldovei şi schimbarea religiei ortodoxe a poporului român în urma alegerii unui domn străin. „O Românie, o Naţie, o Ortodoxie“ Numeroase acte de adeziune faţă de programul comitetului sunt trimise din judeţe, printre semnatari numărându-se preoţi, iconomi, arhimandriţi sau protosingheli. Menţionăm aici doar actul de adeziune al judeţului Neamţ, semnat de aproximativ 40 de membri din comunitatea monahală a mănăstirii Neamţ, în frunte cu stareţul mănăstirilor Neamţ şi Secu, arhimandritul Dionisie Romano (viitor episcop al Buzăului). Din act aflăm că „unirea şi frăţia sunt voinţa lui Dumnezeu, piatra temeliei bisericei lui Hristos; prin această sfântă legătură, omenirea sporesce în tărie, avere şi credinţă. Cât de firească şi de neapărată este dar unirea între fraţi de acelaşi sânge şi nume, de aceleaşi obiceiuri şi limbă, de acelaşi trecut şi viitor, precum sunt Românii din Moldova şi Românii din Valachia... Pună-şi mâna pe cuget tot omul iubitor de ţara lui şi de mărirea neamului său şi răspundă cu noi: «Unirea voim şi Unirea cerem»“. Cu acceptul mitropolitului Sofronie al Moldovei, arhimandritul Neofit Scriban va publica în „Unirea şi neunirea Principatelor Române“ unul din cele mai importante texte unioniste. Neunirea loveşte „şi naţionalitatea şi religia“, naţionalitatea, căci naţia nu este altceva decât o familie mare, şi „desbinătorul familiei este pe jumătate ucigaş de părinţi“ şi religia creştină, prin neîmplinirea poruncii date de către Mântuitorul Iisus Hristos „«toţi una să fie, precum Tu întru Mine şi Eu întru Tine», de asemenea «şi ei Una să fie»“ (Ioan 17, 21). Doar după Unire se poate vorbi despre România, căci „nimeni nu va fi nici Valah, nici Moldovean, ci toţi Români, nu două ţări unite, ci una; o Românie, o Naţie, o Ortodoxie“, încheind cu cuvintele „Între moarte şi lumină, o, Moldovo, alege!“. Unirea şi Neunirea şi alte cuvântări (Foloasele Unirii Principatelor române; Jertfă pentru Unirea Principatelor, ultima aparţinând arhimandritului Melchisedec Ştefănescu) vor fi publicate şi sub formă de broşură, circulând printre fraţii din Ţara Românească. Ectenii şi rugăciuni speciale în ziua de deschidere a adunărilor Situaţia se va schimba fundamental în cele două ţări după înlocuirea domnitorilor de până atunci cu locţiitorii de domn, caimacami, în Moldova Teodor Balş (iulie 1856-1 martie 1857), după moartea acestuia fiind numit Nicolae Conache-Vogoridi (martie 1857-toamna lui 1858), ambii antiunionişti, şi în Ţara Românească Alexandru Ghica (iulie 1856-toamna lui 1858) favorabil Unirii, ce au avut drept scop principal organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc. Prin anexele electorale ale Convenţiei de la Paris în Adunarea de la sfârşitul anului 1857, ce trebuia să aducă la cunoştinţa puterilor europene garante doleanţele populaţiei din acest spaţiu, urmau să fie aleşi câte doi egumeni ai mănăstirilor închinate şi câte doi egumeni ai mănăstirilor neînchinate, atât pentru Moldova, cât şi pentru Ţara Românească. Preoţii din oraşele reşedinţă de episcopie sau de mitropolie urmau să delege în urma unei adunări convocate de chiriarhul locului câte un deputat cleric în aceeaşi adunare. La aceşti deputaţi aleşi sau delegaţi se vor adăuga ierarhii eparhioţi ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei, ca membrii de drept ai divanurilor, mitropoliţii celor două ţări româneşti fiind preşedinţii adunărilor. Astfel, se poate observa din cele prezentate că doar preoţilor din trei oraşe în Moldova şi patru oraşe în Valahia li se oferă posibilitatea să participe direct la procesul constituţional în care se va stabili că principala cerere a poporului de la sud şi est de Carpaţi este unirea românilor. Totuşi, chiar dacă preoţii din mediul rural nu au avut un rol direct în Divanurile ad-hoc, se poate afirma un rol indirect ca păstori şi învăţători ai membrilor comunităţilor pe care le păstoreau. Mai ales ţăranii (răzeşi, moşneni sau clăcaşi), care au fost chemaţi să delege sau ca aleşi în divan, nu ştiau să citească sau să scrie, preoţii fiind luminătorii, călăuzitorii şi duhovnicii lor. De asemenea, prin Te Deum-urile cu ectenii şi rugăciuni speciale săvârşite în cuprinsul mitropoliilor Moldovei şi Ungrovlahiei în ziua de deschidere a adunărilor, prin predici în care se îndemna la unirea fraţilor, la ajutorul lui Dumnezeu, Biserica şi-a exprimat clar dorinţa de unire. În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat natural, spre Unire, conform dorinţei populaţiei, şi inexistenţa unei stări conflictuale între autorităţi şi populaţie, în timpul căimăcămiei unioniste, constituie explicaţia de ce preoţimea de la sud de Carpaţi nu a jucat un rol important, asemănător celui din Moldova, ceea ce nu exclude apartenenţa sa la curentul majorităţii. În ianuarie 1857, episcopul Filotei al Buzăului va da o circulară către clericii din eparhia sa, cerându-le să ridice rugăciuni pentru unirea fraţilor şi să săvârşească Te Deum în biserici în acest scop, fiind urmat de Sfântul Calinic de la Cernica, episcop de Râmnic, ce trimite pe 15 aprilie 1857 o circulară cu un conţinut asemănător. Ambilor episcopi, ulterior, li s-au trimis scrisori din partea comitetului unionist, prin care se exprima recunoştinţa unioniştilor de la Bucureşti faţă de activitatea celor doi, de sprijinire a dorinţei populaţiei. Fraudarea alegerilor în iulie 1857 Situaţia în Moldova era diametral opusă. Deoarece comisia de informare a puterilor garante îşi avea sediul la Bucureşti, presiunile antiunioniste ale Austriei şi ale Imperiului Otoman se vor concentra asupra alegerilor din Moldova, încercând prin corupere promisiuni şi şantaj să schimbe rezultatul alegerilor. Caimacamii din Moldova vor lucra în special sub ghidajul consulului austriac de la Iaşi, Gödel Lanoy, instaurând un regim de teroare împotriva unioniştilor, inclusiv a preoţilor. Din cauza faptului că mitropolitul Sofronie Miclescu, conducătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, era totodată preşedintele desemnat al Divanului ad-hoc, acţiunile guvernului se vor focaliza asupra persoanei ierarhului patriot. Ucenic al lui Veniamin Costachi, mitropolitul Sofronie, la o vârstă înaintată, este obligat să suporte „mii de jigniri din partea guvernului“, după cum se exprima consulul francez, pentru ca, mai târziu, acelaşi diplomat, într-o altă depeşă, să afirme: „Din pieptul său răsună ţipătul unui popor întreg ce se calcă şi se ocârmuieşte în dispreţul garanţiilor pe care Europa întreagă le-a dat, şi acest ţipăt este cu atât mai duios, cu cât este dat de un păstor obosit de vârstă, dar reînsufleţit de primejdia poporului său“. Sprijinit de protestele trimise de preoţime, cauzate de abuzurile autorităţilor, mitropolitul va transmite Ministerului de Culte hotărârea de a se abţine de la vot. Pentru ca decizia să fie şi mai clară pentru preoţii alegători, se retrage temporar la Cucuteni. Aici va primi noi proteste din partea preoţimii. Adeziunea preoţilor din cadrul eparhiei Iaşilor faţă de hotărârea mitropolitului se va concretiza într-o adresă: „conform cu drepturile ce ne sunt impuse prin sfintele canoane, noi am hotărât să urmăm voinţa Eminenţei voastre şi să ne abţinem de la alegerile prezente“. Importanţa alegerilor reprezentanţilor preoţimii în divan era uriaşă, deoarece în prima zi a alegerilor, 7 iulie 1857, avea loc doar votarea preoţilor şi delegarea egumenilor, celelalte categorii sociale urmând să-şi aleagă reprezentanţii în zilele următoare. Astfel, Biserica transmitea un mesaj clar societăţii, dacă era în favoarea sau împotriva Unirii prin neparticiparea sau participarea la aceste alegeri fraudate. 8 octombrie 1857: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una“ La Iaşi, pe 7 iulie, dintr-un total de 142 de preoţi înscrişi au votat numai 3; la Roman dintr-o listă cu 25 de nume au votat 4, iar la Huşi din 28 de preoţi au votat 9. Astfel, dintr-un total nominal de 195 de persoane, numai 16 preoţi au votat. Abţinerea este cu atât mai remarcabilă cu cât în zilele şi nopţile premergătoare alegerilor numeroşi preoţi din eparhiile Moldovei vor fi obligaţi să semneze sub presiunea comisarilor guvernului şi a jandarmilor „hârtii“ privind participarea la vot. Fraudarea prea evidentă a alegerilor şi consensul la care ajung Franţa şi Anglia în urma înţelegerii de la Osborne, din 28 iulie 1857, va duce la anularea rezultatelor alegerilor şi organizarea de noi alegeri, de această dată corecte. Toţi deputaţii clerici aleşi sau de drept în urma alegerilor corecte vor vota, cu o singură excepţie, în favoarea Unirii. Cu prilejul deschiderii lucrărilor adunării din Moldova s-a săvârşit slujba de Te Deum, cu ectenie specială de către mitropolit, după care arhimandritul Neofit Scriban rosteşte o predică înălţătoare. Înainte de a deschide lucrările, în sala de şedinţe, mitropolitul Sofronie va rosti, de asemenea, un scurt cuvânt, în care îi îndemna pe cei aleşi să voteze pentru unire: „Acum a sosit timpul ca fiecare să ne arătăm cu faptele, nu numai cu vorbele, cât ne iubim patria noastră... Moldo-românii de astăzi sunt toţi tot una“. În şedinţa Adunării ad-hoc din Moldova, din 8 octombrie 1857, prin care s-a proclamat Unirea, mitropolitul Sofronie Miclescu, fiind preşedintele adunării şi, deci, ultimul dintre votanţi, a rostit înţeleptele cuvintele „Unde-i turma, acolo-i şi păstorul“, care sintetizează poziţia Bisericii Ortodoxe Române în aceşti ani de afirmare naţională. Lucrările Divanului ad-hoc din Ţara Românească s-au deschis la 30 septembrie 1857, fiind precedate, de asemenea, de un Te Deum săvârşit de mitropolit în Catedrala mitropolitană. Înainte de începerea lucrărilor, şi mitropolitul Ungrovlahiei va ţine o scurtă predică, în care îi îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării: „Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte, să avem un cuget şi un scop“. Cuza este uns domn la Iaşi După încheierea mandatului celor două Adunări ad-hoc, ce au stabilit ca principală dorinţă politică unirea românilor din cele două principate, rolul preoţimii şi al ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române nu mai este la fel de evident. Prin conferinţa de la Paris, desfăşurată între 10 mai şi 7 august 1858, încheiată cu o convenţie, nu era luată în considerare dorinţa exprimată în cele două divanuri. Se prevedea ca fiecare din cele două ţări să aibă câte un domnitor ales pe viaţă, moldovean sau muntean, care îndeplinise timp de 10 ani funcţii publice şi avea un venit de 3.000 de galbeni. Aceştia urmau să fie aleşi de către două adunări. Însă, prin anexele electorale ale convenţiei, se stabileau principii cenzitare extrem de conservatoare. Erau stabilite trei colegii ai căror membrii trebuiau să aibă un venit de 1.000 de galbeni, 3.000 de galbeni, respectiv 6.000 de galbeni pentru oraşe. În această situaţie, desigur că preoţii nu se vor mai găsi pe listele cu alegători sau cu deputaţi aleşi, ci vor sprijini prin rugăciuni şi predici pe cei care erau favorabili Unirii, doar ierarhii participând la Adunările elective, ca membrii de drept. În timpul alegerilor se vor săvârşi Te Deum-uri însoţite uneori de predici, cum sunt cele ale arhimandritului Melchisedec Ştefănescu în Catedrala din Huşi, din 16 decembrie 1858, către micii proprietari şi târgoveţi, sau cea din 18 decembrie, către marii proprietari ce urmau să aleagă deputaţii din ţinutul Fălciu. Întrucât şedinţa din 5 ianuarie 1859 fusese dedicată alegerii domnitorului, se va săvârşi slujba de Te Deum în Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc. Cu această ocazie, arhimandritul Neofit Scriban a rostit o nouă predică prin care îşi îndemna ascultătorii la unire: „Stindardul sub carele staţi este stindardul naţiunei române. Pe acest stindard este scris cu litere mari fapte mari, CREDINŢA ROMÂNĂ şi UNIREA ROMÂNĂ. Biserica care este întemeiată pe credinţă binecuvântă stindardul unei asemenea credinţi şi al unei aseminea uniri...“ În Adunarea electivă din Moldova, partida naţională deţinea majoritatea, însă nici conservatorii nu se opuneau ideii de unire, dorind doar ca noul domn să fie Mihail Sturdza sau fiul său Grigore, aceeaşi situaţie observându-se şi în Ţara Românească, unde candidaţii conservatori erau Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu. Observând că sunt în inferioritate, şi deputaţii conservatori au votat în favoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, noul domn fiind ales în unanimitate. Ultimul vot îi va aparţine preşedintelui Adunării, mitropolitul Sofronie Miclescu, care a rostit din nou cuvintele de la proclamarea Unirii în Divanul ad-hoc: „Unde-i turma, acolo şi păstorul“. Mitropolitul proclamă apoi pe noul domn ales, care depune jurământul în numele Sfintei Treimi, cu mâna pe Sfânta Evanghelie. „Prinţul Cuza este unsul tău şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine“ În Ţara Românească, rezultatele alegerilor fuseseră favorabile conservatorilor, care deţineau o majoritate confortabilă. Din această cauză partida naţională va mobiliza un număr impresionant de susţinători ai Unirii, care vor crea o presiune asupra adunării din dealul Mitropoliei. În ziua de 24 ianuarie 1859, după Te Deum-ul săvârşit în Catedrala mitropolitană, într-o şedinţă emoţionantă, partida naţională renunţă la candidatul său radical pentru scaunul de domn, în favoarea domnitorului Moldovei, soluţie îmbrăţişată şi de reprezentanţii majorităţii conservatoare. La orele douăsprezece, înainte de începerea votului secret, toţi deputaţii depun jurământ în numele Sfintei Treimi şi sărută Sfânta Cruce, după care se trece la vot. Alexandru Ioan Cuza este ales în unanimitate, şi mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, ca preşedinte, proclamă pe primul domnitor al Principatelor Române. Cu acest prilej, mitropolitul Nifon va rosti o scurtă rugăciune „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, aruncă-ţi privirea ta asupra inimilor noastre şi nu slăbi cugetul fiilor tăi. Uneşte-i pe toţi într-o simţire şi fă ca inimile lor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor. Prinţul Cuza este unsul Tău şi pentru dânsul jurăm toţi că-l vom susţine“. Ziua de 24 de decembrie 1859 reprezintă sfârşitul unui drum al cristalizării conştiinţei, care începe cu primele tipărituri în limba română de cărţi de cult, opera unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi, de asemenea, deschide un nou ciclu în istoria naţională, ciclu ce se va încheia cu înfăptuirea Unirii tuturor românilor. Unitatea de religie, de limbă şi obiceiuri a aceleiaşi populaţii care îşi descoperă originile latine va duce la unirea politică. Rolul vizibil al membrilor Bisericii în evenimentele legate de Unirea Principatelor diferă pe parcursul anilor 1856-1859 şi este precizat, în primul rând, de ponderea în Divanul ad-hoc şi în Adunarea electivă, dar şi de proclamarea de către cei doi mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Române a lui Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Rolul nevăzut al membrilor Bisericii în Unirea celor două Principate nu va putea fi niciodată măsurat şi este constituit din rugăciunile atâtor generaţii de credincioşi pentru unirea fraţilor şi din numeroasele slujbe de Te Deum şi ectenii speciale pentru luminarea sufletului celor care urmau să aleagă.