Bisericile dărâmate, refăcute simbolic în opera lui Marin Gherasim
Un pictor original, lansat în perioada comunismului, care a reușit să transmită un mesaj creștin prin opera sa chiar și în acele condiții ostile, a fost Marin Gherasim (n. 16 decembrie 1937, Rădăuți - d. 27 martie 2017, București), pe care criticul de artă Alexandru Davidian îl aduce în atenție prin monografia-album „Marin Gherasim - Trepte împotriva uitării”, publicată la Editura Vellant, în 2019.
Tânărul cercetător valorizează cu admirație opera și viața acestui artist de la a cărui plecare spre cele veșnice s-au împlinit cinci ani. Monumentala lucrare, însumând peste 400 de pagini în format mare, publicată bilingv, română/engleză, reconstituie cele mai însemnate momente ale devenirii artistice și umane ale pictorului. Marin Gherasim s-a născut în Rădăuți, într-o familie cu vechi tradiții spirituale și culturale, care a dat Bucovinei învățători, cantori de biserică, preoți și cărturari. Tatăl artistului, Oreste Gherasim, provenind dintr-o familie cu 11 copii, a fost parohul Bisericii „Sfântul Nicolae”- Bogdana din localitatea amintită, dar și un remarcabil istoric de artă. Între frații tatălui său s-au remarcat Vasile Gherasim, doctor în filosofie al Universității din Cernăuți și apreciat eminescolog, și Dimitrie Gherasim, doctor în drept internațional la Haga, jurist.
Pictorul și-a petrecut copilăria într-o atmosferă de familie cu reale preocupări culturale și spirituale, iar în autobiografia sa, citată de Alexandru Davidian, găsim următoarea mărturisire: „Mă trag dintr-o familie bucovineană cu rădăcini țărănești. Încă de mici copii, părinții ne duceau într-un fel de drumuri inițiatice pe la toate mănăstirile din Bucovina. Încât eu chiar am deschis ochii pe acele minuni extraordinare! Și când ești copil și vezi Scara îngerilor de la Sucevița sau Judecata de Apoi de la Voroneț, nu se poate să nu fii marcat!”
A studiat pictura între 1956 şi 1962 la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorului Octavian Angheluță, dar devenirea artistică i-a fost marcată de Petru Comarnescu, Catul Bogdan, Ion Țuculescu și Paul Gherasim. A lucrat o vreme la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române din București, unde a fost cercetător, iar apoi profesor la Academia de Arte din București.
Prima expoziție a avut-o în 1962. A fondat, împreună cu Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Horea Mihai, Vasile Gorduz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig şi Andrei Pleșu, Grupul 9+1. A fost bun prieten cu Horia Bernea, lucru tradus și prin realizarea unor expoziții în doi. În 1981, a câştigat la Roma prestigiosul premiu Caravaggio, iar de-a lungul întregii cariere a primit zeci de premii și distincții pentru excelența în artă. Marin Gherasim s-a manifestat în lunga sa activitate și ca un veritabil cronicar de artă plastică și un talentat eseist. Articolele publicate în reviste de specialitate și fragmente din notațiile sale intime le-a adunat în cartea „A patra dimensiune”, publicată în 2003, la Editura Paralela 45. De asemenea, a participat adesea la emisiuni de televiziune.
Absidele, „firul roșu” al picturii lui Marin Gherasim
În pictura sa, Marin Gherasim s-a lăsat inspirat de credința ortodoxă, cu care gândirea și întreaga sa ființă erau impregnate încă din copilărie. Temele sale preferate au legătură explicită sau implicită cu viața liturgică, cu ritualurile bisericești și mărturisirea credinței. El redă pe pânzele sale obiecte-simbol, părți arhitecturale ale edificiilor de cult pe care privitorul le recunoștea în acea epocă mută asupra temelor ortodoxe. Într-un interviu se confesa în legătură cu aceasta: „În anii în care la noi bisericile erau dărâmate, eu le reconstruiam în chip simbolic în picturile mele. Am început să pictez abside prin 1973-1974. Și de atunci le îmbunătățesc și le schimb întruna. Ele sunt firul roșu al picturii mele. În jurul lor se înlănțuie toate celelalte teme ale mele. Între ele, poate cea mai dragă îmi este tema Pomelnicului. Tatăl meu, fiind preot, aducea întotdeauna acasă acele bilețele pe care le primea în ușa altarului, spre pomenire. Și tata niciodată nu le-a distrus. Le păstra ca pe niște lucruri sacre, încredințate lui. Eu, copil fiind, le vedeam. Și erau nume vechi acolo, de oameni ce nu mai erau. De atunci, eu am sentimentul cert că în clipa în care scriu numele unei persoane care a existat, o înviu”.
Alexandru Davidian subliniază una dintre calitățile umane și profund creștine ale artistului: „Răbdarea lui Marin Gherasim este ruptă din învățăturile monahilor, care înțeleg și propovăduiesc așteptarea, nădejdea și iubirea, asumate și împărtășite, printr-o discretă pedagogie, cu ceilalți. Virtute cu multiple surori, capabilă să distrugă întristarea și să deschidă porțile bucuriei, această răbdare este o moștenire de familie pe care pictorul o valorifică împotriva contagiunii nefaste și agresive a despiritualizării și a desacralizării sistematice a omului, adesea în numele unui umanism ateu”. Criticul de artă aduce în prim-plan permanenta ancorare în creștinism a artistului, prin „exprimarea explicită a crucii ca ax central al lumii și al compoziției”, arătând că „simbolul crucii devine evident în lucrări din seria Marele amfiteatru, Cetate sau Scut regăsit, în care se observă aceeași asumare dintotdeauna a mesajului creștin ortodox în pictura sa”.