Bisericile siriene de răsărit

Din secolul al V-lea, odată cu apariţia celor două biserici creştine - nestoriană şi iacobită sau monifizită, scrierile siriene capătă o tendinţă divergentă. Este perioada în care influenţa ereziilor, schismelor sau a polemicilor de tot felul creşte şi avantajează înmulţirea scrierilor eterodoxe.

Existenţa bisericii nestoriene (asiriene sau siriene de răsărit) este strâns legată de "doctrina" ereticului Nestorie. Momentul ruperii ei de Biserica Ortodoxă este, fără îndoială, Sinodul de la Efes (431). Cu toate acestea, începuturile acestei biserici sunt mult mai vechi, ajungând până în secolul I, după Biserica din Ierusalim şi Antiohia, rod al propovăduirii Apostolilor Toma şi Addai. Învăţătura lor s-a pliat foarte bine pe metoda de teologhisire a Şcolii din Antiohia, care aplica de cele mai multe ori o abordare logică, fără nici o portiţă de interpretare. La polul opus, Şcoala din Alexandria se folosea de metoda alegorică, o teologhisire mult mai nuanţată, plină de culoare în interpretările mistice. Din încercarea de a formula doctrina hristologică, au luat naştere două dintre cele mai periculoase erezii care au măcinat secole de-a rândul integritatea Ortodoxiei răsăritului creştin, este vorba de: nestorianism (diofizitism) şi monifizitism. Scrierile antiariene şi antiapolinaristie, semnate de Eustatie de Sevaste, Diodor de Tars şi mai ales de Teodor de Mopsuestia, au constituit platforma învăţăturii nestoriene.