Borges despre el însuşi

Se cere reeditat un volum care în urmă cu două decenii a făcut furori. Este vorba de „Borges despre Borges“ apărut la Editura Dacia în condiţii grafice precare, cum erau acestea la începutul anilor ’90. Aici sunt cuprinse o serie de conferinţe ale marelui scriitor ţinute când avea 80 de ani pe continentul nord-american, precum şi numeroase discuţii pe care le-a avut cu gazetari şi profesori de literatură din Statele Unite. Ceea ce a frapat de la bun început a fost naturaleţea scriitorului argentinian, renumit tocmai prin caracterul dificil livresc al cărţilor sale. Borges în confesiuni este inegalabil şi vorbeşte despre sine fără nici o jenă. Este un om care a trăit numai printre cărţi, dar acestea au format de fapt a doua sa natură, dacă nu cumva aceasta a devenit chiar prima. De aici pleacă naturaleţea. Cartea pentru Borges nu a fost un obiect de lucru, ci ceva intim, o dragoste trăită carnal până la suprema identificare.

Deja atunci la o vârstă respectabilă, Borges nu şi-a trădat prin nimic firea cercetătoare, curioasă, gata oricând să vadă înţelesuri noi în calitatea sa de explorator al labirinturilor de bibliotecă. Pentru el cartea înseamnă mai mult decât autorul şi-şi imaginează ziua când universul va fi dominat de cărţi ai căror autori au fost uitaţi. Nu vom mai şti cine a scris „Don Quijote“ sau „Faust“, aşa cum nu ştim acum cine a scris „O mie şi una de nopţi“. Borges este şi un spirit mistic, mărturisind că de două ori în viaţă s-a simţit că se află în afara timpului. Sentimentul a fost atât de aparte şi de intens, încât, oricât de mult s-a străduit, nu a fost în stare să-l redea în cuvinte. De aceea o carte, cât de valoroasă ar fi, se dovedeşte până la urmă ceva imperfect, de vreme ce a putut fi scrisă. Marile trăiri şi cunoaşteri sunt acelea care ocolesc cuvintele şi se situează într-un domeniu incomunicabil. Borges îşi recunoaşte ca nimeni altul limitele şi ştie că forţa sa se află în ceea ce nu spune. Fără comentarii...