Bucuria pocăinţei

Deodată cu praznicul Sfântului Ioan Botezătorul s-au încheiat şi sărbătorile de iarnă. Bradul s-a golit, oaspeţii au plecat, totul reintră în firescul de dinainte de 25 decembrie.

Şi iată că, în prima duminică de după Botezul Domnului, suntem întâmpinaţi de Sfânta Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, cu mesajul: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Nu este altceva decât ultimul verset al pericopei acestei duminici (Matei IV, 12-17), cuvânt rostit de Mântuitorul Iisus Hristos în deschiderea propovăduirii Sale publice. În acest răstimp de două săptămâni s-au făcut două vizite pastoral-misionare de către sfinţiţii slujitori pe la casele parohienilor. Pe lângă binevestirea Naşterii Domnului şi stropirea căminelor cu agheasmă, s-au adunat şi gânduri, preocupări, temeri, lacrimi şi zâmbete. Orice parohie are caracterul unei lumi, cu oameni de o excepţională diversitate: veseli şi trişti, săraci şi bogaţi, prunci şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, credincioşi şi rătăciţi, modeşti şi aroganţi, strângători sau risipitori de talanţi. Este momentul în care pot fi întăriţi în slăbiciunile lor, atenţionaţi şi moderaţi în excese, dar, cel mai important, în care li se adresează invitaţia de a sta aproape de Biserică. Ei bine, în diversitatea categoriilor mai sus-menţionate, fiecare cu trepte şi grade nenumărate, chemarea la pocăinţă întâmpină răspunsuri diferite, de la "Noi nu suntem credincioşi!" (în sensul de "noi suntem atei") până la retorica întrebare: "Ne mai rabdă Dumnezeu?" O clasă de oameni foarte interesantă este cea a celor care, deşi îşi recunosc şi îşi asumă căderi, păcate, slăbiciuni, patimi, apoi promit că vin la biserică, găsind lucrul acesta mai mult decât firesc şi obligatoriu, se pierd undeva pe drum, rătăcindu-se sau uitând de făgăduinţă. Ei ar trebui să ştie (de altfel, noi toţi, care nu ne respectăm cuvântul) că intenţia nu este suficientă, că trebuie şi faptă, finalizarea gândului. În fine, mai sunt şi unii care spun, obosiţi de mizeria păcatelor, că pentru ei nu mai există scăpare, sunt decepţionaţi de starea în care singuri au ajuns, sunt deznădăjduiţi. Ei pot fi asemănaţi cu "poporul care stătea în întuneric" care a "văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumina le-a răsărit" (v. 16). Iar această lumină este Hristos, mesajul Său mântuitor şi etern, chemarea la pocăinţă. Gândul deznădejdii este inspirat şi întreţinut de diavol. Să nu cădem în plasa lui. Să ne aducem aminte de regele David: "Mulţi zic sufletului meu: Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui! Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi Cel ce înalţi capul meu. Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui" (Ps. III, 2-4). Aşadar, trebuie să strigăm către El, chiar când părem că suntem doborâţi de rău. "Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele" (Romani XII, 21). Şi încă un lucru. Am constatat că, nu de puţine ori, cei care îşi recunosc slăbiciunile au o stare de depresie, o angoasă, o durere, o cădere ce îi pune în imposibilitatea de a zâmbi. Desigur că păcatele noastre sunt urât-mirositoare, neplăcute, dar chemarea la pocăinţă este un mesaj al mântuirii, al vieţii veşnice. O invitaţie la a privi spre viitor, cu linişte, cu încredere. Iar atunci când ai pace în suflet, surâsul este întronat rege al chipului nostru. Aşa trebuie să facem pocăinţa, schimbarea. Nu cu faţa spre noroi, spre trecut, ci cu privirea spre cer, spre Împărăţie. Şi bucuria nu va fi doar a noastră, ci ea va fi împărtăşită în sălaşurile dreptăţii. "Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca XV, 7).