Buna Vestire - Începutul înnoirii lumii și taina smereniei care aduce lumina

Sărbătoarea Bunei Vestiri se revarsă ca o lumină lină, ca o bucurie care nu aparține doar celor de astăzi, ci și celor care, de-a lungul veacurilor, au așteptat cu dor sfânt venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, după făgăduința rostită în taina începuturilor, în grădina Edenului, când protopărinții noștri au căzut în păcatul neascultării.

Dacă privim cu luare aminte istoria Vechiului Legământ, vom descoperi această așteptare ca pe un fir de lumină neîntrerupt, o sete sfântă a omenirii după izbăvirea din robia blestemului. Și, așa cum relevă Sfântul Luca în primul capitol al Evangheliei sale - atât de bogat și cuprinzător, întins în 80 de versete -, lucrarea lui Dumnezeu s-a împlinit după o îndelungă așteptare, ca o dimineață care se naște după o noapte lungă.

Sfântul Evanghelist Luca ne vorbește și despre o altă vestire a îngerului lui Dumnezeu, de această dată către Zaharia, un om drept, care slujea cu credincioșie de multă vreme în Templul din Ierusalim.

Zaharia făcea parte dintre preoții rânduiți ca, în săptămâna lor de slujire, să împlinească rânduielile Templului - căci trebuie să știm că Templul era slujit de mulți preoți, fiecare având rânduită o săptămână.

Cei mai mulți dintre ei locuiau într-o așezare aflată la aproximativ zece kilometri depărtare, numită Ain Karem, dar în timpul slujirii rămâneau în Templu, împlinind rugăciunile la ceasurile rânduite ale zilei, după cuvântul Psalmistului: „De șapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecățile dreptății Tale” (Psalmul 118, 164). Astfel, Templul păstra cu sfințenie ritmul de laudă neîncetată închinată lui Dumnezeu. În acea clipă tainică, când Zaharia slujea înăuntrul Templului și tămâia, îngerul Domnului i s-a arătat.

Acest preot se rugase multă vreme să aibă un prunc, iar dorul rămăsese neîmplinit, ca o lacrimă tăcută a inimii sale. El și femeia lui, Elisabeta, erau înaintați în zile, dar rugăciunea lor nu se stinsese. Și îngerul i-a vestit că vor avea un fiu și că îi vor pune numele Ioan. Însă Zaharia, cuprins de o umbră de neîncredere, a rămas mut prin rânduiala lui Dumnezeu, iar tăcerea a devenit pecetea unei taine. Când a ieșit din locul sfânt, nu mai putea vorbi, ci comunica prin semne, spre mirarea celor de față. Muțenia lui s-a dezlegat la vremea nașterii pruncului, când adevărul făgăduinței s-a arătat deplin.

Dar Evanghelia nu se oprește aici, ci ne conduce mai departe, către luna a șasea a sarcinii Elisabetei, când Arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu la „o fecioară din Nazaret, logodită cu un bărbat pe nume Iosif, iar numele Fecioarei era Maria” (Luca 1, 27), istorisire care se deschide ca o poartă a cerului către lume.

Cine era Fecioara care locuia la Nazaret, purtând în sine taina unei alegeri dumnezeiești? Era fiica unor oameni la fel de rugători și apropiați de Dumnezeu, asemenea lui Zaharia și Elisabetei. Erau rudenii, dar nu doar legătura de sânge îi unea, ci mai ales o iubire adâncă și curată față de Dumnezeu, rar întâlnită în paginile Sfintei Scripturi. Părinții Mariei, Drepții și dumnezeieștii Ioachim și Ana, primiseră și ei la bătrânețe vestea că vor avea un prunc. Iar Ana, femeia cea binecuvântată, împreună cu bărbatul ei, au făgăduit că, dacă vor primi acest dar, îl vor închina Templului.

Aceasta era o jertfă mare, o ofrandă a inimii, născută din iubire și credință. Maria a venit pe lume ca rod al rugăciunii, al așteptării, al tăcerii și al răbdării - o lecție pentru noi toți. Credincioși făgăduinței, Ioachim și Ana au adus-o la Templu la vârsta de trei ani, unde a rămas aproximativ doisprezece ani, crescând în lumină, în rugăciune și în taina slujirii.

Când a ieșit din Templu, lumea se schimbase: părinții ei trecuseră la Domnul, iar ea a fost încredințată dreptului Iosif, un om vârstnic, cu viață curată, care a primit-o în casa sa ca pe un dar sfânt. Iar Maria, după mărturia părinților Bisericii, avea o curăție atât de adâncă, încât și îngerii se minunau.

Sfântul Grigorie Palama spune, cu o frumusețe care străbate veacurile, că îngerul, apropiindu-se de Fecioară, s-a desfătat de curăția gândurilor ei. Ce cuvânt adânc și plin de lumină! Această curăție nu era doar absența păcatului, ci o plinătate de dor după Dumnezeu, o transparență a sufletului care devenise loc de odihnă pentru har. Și, chiar dacă ieșise din Templu, ea trăia în continuare în duh de templu, fiind închinată lui Dumnezeu cu toată ființa.

Tot Sfântul Grigorie Palama ne spune că îngerul îi aducea daruri, chiar și hrană, dar aceste daruri trebuie înțelese mai ales în sens duhovnicesc: pacea, liniștea, lumina care coborau peste sufletul ei, făcându-l asemenea unui cer curat.

Închinarea îngerului și cuvintele lui au tulburat-o pe Fecioară, nu din necredință, ci din smerenie. Și, auzind vestea cea mare, ea a întrebat: „Cum va fi aceasta? Pentru că eu nu știu de nuntă”. Iar îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, Sfântul Care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema.”

Și atunci, în acel moment care ține întreaga lume în cumpănă, Fecioara a rostit cuvântul ascultării desăvârșite: „Fie mie după cuvântul tău”. Așa cum la început Dumnezeu a spus „Să fie lumină” și lumina s-a făcut, tot astfel acum, prin cuvântul unei fecioare, lumina mântuirii începea să se arate lumii.

Taina de la Nazaret nu poate fi cuprinsă decât de sufletele care se încred în Dumnezeu, Cel ce lucrează în chip minunat. Credința noastră, adeseori slăbită și tulburată de întrebări, este departe de credința limpede a sfinților.

Fecioara Maria este darul cel mai curat, mai înalt și mai prețios pe care umanitatea l-a adus lui Dumnezeu. Ea a fost aleasă pentru curăția ei fără prihană, pentru inima luminată de har. Biserica mărturisește că ea a rămas Fecioară înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere - un dar unic, o taină care izvorăște din lucrarea mai presus de înțelegerea noastră.

Această învățătură ne este arătată de marii Părinți ai Bisericii, începând cu perioada Sinoadelor Ecumenice, când teologia a înflorit ca o grădină a Duhului Sfânt. Iar scrierile lor sunt pline de frumusețe, de lumină și de adevăr, chemându-ne și pe noi să ne apropiem de această taină cu inimă curată și cu dor de Dumnezeu.

Unele dintre mărturii le datorăm consemnării tradițiilor din Ierusalim, din Nazaret și din alte locuri sfinte, care între timp s-au pierdut în negura veacurilor, dar ale căror ecouri au fost păstrate cu grijă și evlavie în scrierile Sfinților Părinți: în teologia plină de lumină a Sfântului Ioan Damaschin, în imnurile adânci și pline de lacrimi ale Sfântului Andrei Criteanul - cu care ne-am întâlnit în zilele binecuvântate ale Sfântului și Marelui Post - și în mărturiile celor care au urmat, dintre care îl amintim pe Sfântul Grigorie Palama. Dar pleiada sfinților care au închinat cuvinte de laudă și preacinstire Maicii Domnului este atât de bogată și de cuprinzătoare, încât aproape că nu poate fi rostită în întregime, asemenea unei cântări fără sfârșit în Biserica lui Hristos.

Părinții Bisericii învață că, în clipa în care Maica Domnului a rostit cuvântul: „Fie mie după cuvântul tău”, nu s-a împlinit doar o vestire, ci s-a recreat din nou lumea, într-un chip tainic și plin de har. Această tâlcuire patristică nu este doar o imagine teologică, ci exprimă o realitate duhovnicească, o revărsare de binecuvântare peste întreaga creație, o înnoire a firii omenești prin ascultarea și smerenia unei fecioare. Și cât de frumos au surprins Părinții Bisericii acest adevăr, zugrăvindu-l în cuvinte de foc și de lumină!

Nu doar troparul pe care l-am auzit, ci și alte cântări ale Bisericii, născute din inimile inspirate ale imnografilor, mărturisesc această taină: „Porunca cea cu taină, luând-o întru cunoștință, cel fără de trup în casa lui Iosif degrab a stat înainte, zicând celei ce nu știa de nuntă: Cel ce a plecat cu pogorârea cerurile” - adică Cel ce a creat toate - „încape fără schimbare tot întru tine”. Aceste cuvinte, rostite de mai bine de un mileniu, strălucesc și astăzi cu aceeași putere, vestind adevărul cutremurător al Bunei Vestiri: Cel necuprins Se cuprinde, Cel negrăit Se face om, Cerul coboară în inima Fecioarei...

Sărbătoarea este izvor de bucurie nu doar pentru noi, cei care trăim acum, ci pentru toți cei care au înțeles adâncimea acestei așteptări și împlinirea ei. Este bucuria celor care au văzut în venirea Fiului lui Dumnezeu izbăvirea din moarte și din blestem. Dar este și bucuria celor care au descoperit în Maica Domnului o mijlocitoare, o mamă a tuturor, așa cum o mărturisesc nenumăratele biserici și mănăstiri din întreaga lume, până la marginile pământului. Având-o pe Maica Domnului ca ocrotitoare și chemând-o neîncetat în rugăciune, simțim că putem trece prin marea adeseori învolburată a acestei vieți, ca printr-un drum păzit de har.

Ce învățăm din această sărbătoare? În primul rând, credința celor care au pregătit acest moment: Zaharia și Elisabeta, dreptul Iosif și toți ceilalți pomeniți în capitolul întâi al Evangheliei după Sfântul Luca, oameni care au avut puterea să înțeleagă și să primească taina lui Dumnezeu.

Învățăm apoi smerenia, o comoară neprețuită a sufletului, pe care Părinții Bisericii au înțeles-o mai ales din pilda viețuirii Maicii Domnului. Smerenia este singura care înalță, care luminează întunericul și care aduce pace acolo unde lumea aduce tulburare.

Canonul 52 al Sinodului Trulan, subliniind însemnătatea acestei sărbători care este prăznuită întotdeauna în vremea Postului Mare, ne învață că în orice zi s-ar întâmpla Buna Vestire, ea este prilej de bucurie și de săvârșire a Liturghiei depline. Deși, încă din primele veacuri, în mănăstirile din Palestina - pe Valea Iordanului și în pustiul Betleemului - s-a statornicit ca în zilele de luni până vineri din Postul Mare să nu se săvârșească Liturghia deplină, ci doar Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, totuși această sărbătoare strălucește atât de puternic, încât rânduiala se deschide și face loc bucuriei depline.

Inspirându-ne din această rânduială veche și plină de înțelepciune, Biserica cinstește în această zi, precum și în Duminica Mironosițelor, femeia creștină. Dar ce înseamnă o femeie creștină? De bună seamă, nu doar o imagine exterioară, nu doar o formă, ci o viață. O femeie creștină își crește pruncii în frica de Dumnezeu, se roagă, nu lipsește de la Sfânta Liturghie, privește cu iubire către cei din jur - fie prunci, fie rude, fie chiar necunoscuți. O femeie creștină păstrează credința neamului ei și o transmite mai departe ca pe o lumină care nu trebuie să se stingă.

De aceea, Buna Vestire este și prilej de cinstire a mamelor, a bunicilor, a rudeniilor și a tuturor femeilor care, prin viața lor, devin icoane ale credinței. Și dacă nu putem dărui flori tuturor, măcar să oferim recunoștință, respect și prețuire celor care, prin credința și râvna lor, ne dau tuturor lecții - chiar și nouă, slujitorilor Bisericii. Ele sunt nădejdea vie a Bisericii, împreună cu pruncii și familiile lor.

Fiind o zi a bucuriei, este și o zi a comuniunii între oameni, între familii, între cei apropiați și chiar între cei necunoscuți. De aceea, ne aducem aminte de rânduiala celor de demult, care, după fiecare Liturghie, rămâneau împreună la masă, într-o iubire simplă și curată. Această masă se numea agapă, de la cuvântul grecesc agapi, adică iubire.

Agapele de odinioară, fie din biserici, din mănăstiri sau din casele creștinilor, erau modele ale iubirii dintre oameni. Și fiecare dintre noi este chemat să se întrebe: mai locuiește această iubire în noi, sau s-a stins undeva pe drum? Și dacă s-a stins, nu suntem oare chemați să o reaprindem, să continuăm sfintele tradiții ale Bisericii?

Ne rugăm celei Preacurate, celei pline de dar - pe care Imnul Acatist al Bunei Vestiri o numește „făclie primitoare de lumină”, arătând strălucirea și curăția ei negrăită - să ocrotească întreaga Biserică și să ne acopere cu mila ei și, în chip deosebit, să ocrotească familiile creștine și femeia creștină, care trebuie cinstită nu doar în anumite zile, ci în fiecare clipă prin respect și recunoștință. Biserica ne îndeamnă să ne îndreptăm gândurile spre ea mai ales în această zi și în Duminica femeilor mironosițe, în lumina Învierii care umple toate de bucurie.

Iar peste noi toți, ca o adiere lină de har, să se așeze mereu rugăciunea și ocrotirea Maicii Domnului.