Căderea unei capitale: Constantinopolul

Moştenirea Bi­zan­ţului au râvnit-o pe rând bulga­rii, sârbii, lati­nii, dar mai ales turcii din Asia Mică. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sârbi, albanezi, răvăşite de naţionalism şi lipsite de unitate în faţa pericolului comun, au căzut rând pe rând sub dominaţia turcilor: Serbia a fost cucerită definitiv în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459-1460, Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517. Întregul Orient ortodox, cu excepţia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a menţinut timp de patru veacuri.

 Atunci când Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea şi ordinea“. Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoştea limba greacă, iar în iniţiativa sa de a cuceri Bizanţul, el era stimulat şi de dragostea sinceră pe care o nutrea faţă de creaţiile gre­ceşti. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creştini care se bucurau de favorurile sale şi care-i serveau drept secretari“. Mahomed se gândea să-şi consolideze imperiul şi cu ajutorul culturii greceşti. În plus, Coranul, chiar dacă-i pomeneşte pe creştini ca fiind necredincioşi, recunoaşte în persoana lui Iisus un Profet, Căruia îi datorau respect. De aceea, după cucerirea Con­stan­ti­no­polului, una dintre primele iniţiative ale turcilor a fost invitaţia adresată grecilor de a-şi alege un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participanţii la Con­ciliul de la Ferrara - Flo­ren­ţa). Toţi creştinii erau obli­gaţi să plătească anual ha­ra­ciul, aceasta fiind practic singura lor obligaţie faţă de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii şi nimeni nu avea dreptul să se a­mes­tece în hotărârile sale. Per­soanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoţi, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumătate dintre bisericile Con­stan­ti­no­po­lului au fost transformate în moschei, Poarta nu se ames­te­ca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a ţine sărbătorile şi de a res­pecta cultul public era recunoscută; că­să­toriile, înmor­mân­tările şi alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricţie. Săr­bătoarea Paştilor era autori­zată în toate oraşele şi satele. Într-un cuvânt, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserică, iar creştinii îşi puteau păstra religia.

Biserica Ortodoxă în Imperiul turc

Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental, şi anume acela privind statutul creş­ti­ni­lor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creştinismul era cre­din­ţa naţională a grecilor, aşa cum cea mahomedană era cea a turcilor. Ca şi în iudaism, de-o ma­nieră generală putem spune că islamul nu făcea distincţie în­tre societatea seculară şi cea religioasă. Instituţiile civile şi politice ale societăţii musulmane, justiţia, legile erau de­ter­minate de islam, nefiind a­pli­cabile celor care nu erau mu­sul­mani. Patriarhul devine acum Milet Paşa sau etnarh, adică şeful naţiunii, iar ierar­hia bisericească a fost în­săr­cinată cu administrarea civilă a populaţiei creştine. Ea judeca pe creştini conform legilor gre­ceşti, tribunalele sale erau recunoscute de Poartă, iar sen­tin­ţele trebuiau executate de autorităţile turceşti. Creştinii puteau avea, de asemenea, propriile lor şcoli şi propria programă de învăţământ. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de stat în stat.

În mod formal, putem considera poziţia Bisericii în Im­pe­riul turc ca fiind solidă, numai că nu putem lua în consideraţie numai acest aspect. În realitate, situaţia Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferinţele, umi­lin­ţele sau adevăratele persecuţii îndurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor şi nu dădea nimănui socoteală pentru acţiunile sale. În filoso­fia religioasă a islamului, creş­ti­nii erau considerati rayah, adică un popor cucerit, necre­dincioşi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetăţenie. Chiar şi Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic şi cultural ridicat, săvârşeşte unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind acela când confiscă patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puţin timp mai înainte tot el i-o acordase. Imperiul Otoman va intra în scurt timp într-o perioadă de declin politic şi arbitrariu, cinis­mul şi corupţia devenind regulă. Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv; nu-i mai rămânea decât tristul „privilegiu“ de a fi res­pon­sabil al creştinilor. În seco­lul al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat într-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceştia au fost depuşi din sca­un, după care au fost reaşezaţi, ajun­gându-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; mulţi au suferit moarte martirică. La rândul lor, bisericile erau pân­gă­rite, iar Sfintele Daruri, profanate. În secolul al XIX-lea, Turcia era în plină descompunere, numai că era în continuare susţinută de naţiunile euro­pene, care vedeau în ea o contragreutate în faţa Rusiei. Chiar dacă la un moment dat asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, încercând să europenizeze Turcia, ameliorau într-un fel situaţia creştinilor, aceştia din urmă au avut de înfruntat noi persecuţii. La rândul lor, grecii din Turcia şi din Constantinopol au plătit insurecţia greacă din 1821 prin masacre cutremurătoare.

„11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate“

Anul 1821 este marcat şi de martiriul patriarhului Grigorie al V-lea, omorât chiar în ziua de Paşti a anului 1821. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de nenumărate revolte ale creştinilor şi de represiunea sângeroasă a turcilor. A fost o perioadă de luptă deschisă şi de masacre. Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Ţara Românească, Mol­do­va şi Bulgaria; în 1866 asis­tăm la o rebeliune în Creta, iar în 1875, la noi revolte în Bosnia şi Herţegovina.

Căderea Constantinopolului la 1453 a constituit sfârşitul Im­periului Bizantin. Timp de un mileniu, în acest spaţiu s-a realizat o sinteză originală, s-a împlinit un ciclu cultural din istoria spiritului uman. Aşa cum afirmă bizantinologul Run­ciman, „timp de 11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate“. Cronologic Bi­zan­ţul a succedat Imperiului Ro­man, dar a pus bazele unei noi ere; a fost prima formaţiune politică a acesteia. Chiar dacă în structura sa a păstrat norme ce au susţinut edificiul imperial roman, cursul său a urmat o direcţie diferită, cu un conţinut deosebit mai ales pe plan spiritual. Bizanţul s-a impus ca reali­tate de prim rang pe mai multe planuri, determinând efecte dintre cele mai evidente pe întregul continent european. Astfel, Bizanţului îi datorăm faptul că a reuşit să conserve de-a lungul Evului Mediu, în condiţiile unei adevărate anar­hii feudale în Occident, no­ţi­u­nea de stat. De asemenea, re­gi­mul breslelor, pe care se va clădi viaţa socială a Europei apusene, a pornit de la Con­stan­tinopol, răspândirea acestui sistem începând cu Veneţia, aflată în directă dependenţă cu statul bizantin. De aceea nu trebuie să minimalizăm o reali­tate căreia istoria universală apuseană nu prea îi dă importanţa cuvenită: începând cu secolul al V-lea, când a avut loc prăbuşirea părţii apusene a Imperiului Roman, şi până la apariţia şi consolidarea mo­nar­hi­i­lor moderne, Imperiul Bi­zan­tin a reprezentat singura realitate politică europeană care poate fi desemnată cu termenul de stat în accepţia romană şi modernă a cuvântului. Acest lucru s-a datorat imensei forţe de expansiune politică şi spirituală, care îl aşază în centrul istoriei medievale. Nicolae Iorga remarca la un moment dat: „marea forţă a Bizanţului în interior şi în exterior vine de aici: din această capacitate de a fi fost într-un mod permanent un bloc, şi în istoria generală, numai statele care pot fi sub toate aspectele blocuri fixate o dată pentru totdeauna şi sus­ţi­nute de o naţiune sau un grup de naţiuni, legate printr-o solidaritate perfectă, pot exercita o influenţă asupra celorlalte sta­te şi celorlalte naţiuni“. Acest bloc a format un organism istoric cu o viaţă de aproape un mileniu: constituit în vremea lui Constantin cel Mare, el a în­ceput să se dizolve sub influ­enţa feudalismului arabo-persan, pe de-o parte, şi apusean, pe de altă parte, mai ales sub Comneni, care au reprezentat triumful partidei feudale din statul bizantin, prăbuşindu-se sub loviturile latine din 1204.

Permanenţele şi diferitele mutaţii care au avut loc în acest spaţiu civilizator au dat naştere şi mitului Moscovei, celei de-a treia Rome, contribuind în mod decisiv la constituirea unor baze economice şi sociale, a unor mentalităţi specifice Europei Orientale.

Astfel, la întretăierea dintre Orient şi elenism s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită, care a fascinat atât pe creştinii occidentali, cât şi pe musulmani. De­ţi­nător al unui stat bine administrat într-o perioadă în care în alte părţi puterea publică se dizolva, loc de formare al creşti­nis­mului ortodox, conservator al culturii greceşti antice, Imperiul Bizantin face le­gă­tu­ra dintre Antichitate şi lumea modernă. Aceste câteva consideraţii credem că pot fi sintetizate prin cuvintele lui Nicolae Iorga: „Bizanţul nu putea să dispară cu desăvârşire în catastrofa imperiului, slăbit, apoi distrus de turcii otomani… El cuprindea o organizare romană desăvârşită, patrimoniul, de care era atât de orgolios, al or­to­doxiei şi acele tradiţii ale ci­vi­lizaţiei greceşti care se po­tri­veau tendinţelor sale…Un contact de o mie de ani cu lumea orientală zămislise o nouă sinteză de spirit din aceste vechi ţări de organizare şi lumină, care au fuzionat cu alte elemente bizantine. În sfârşit, din biruinţele şi căderile sale, din triumfurile şi din adâncile u­mi­linţe, imperiul a lăsat o lecţie nepreţuită, care formează tezaurul unei experienţe politice unice“.