Cale nerătăcită a dreptei credinţe

Biserica Ortodoxă l-a prăznuit astăzi pe Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz. Este cunoscut şi cu supranumele de Teolog, tradus în limba română prin sintagma de Dumnezeu-Cuvântătorul, ce indică o cunoaştere profundă a tainelor divine, atât cât le este posibil oamenilor să le pătrundă.

Viaţa ierarhului originar din regiunea Nazianzului - oraş situat în sud-vestul provinciei Capadocia, astăzi Nenizi, în Turcia răsăriteană - stă sub semnul mai multor constante: spirit sensibil, contemplativ prin excelenţă, el se va afla aproape permanent sub influenţa personalităţilor mai dinamice de care a fost apropiat, mai întâi cea a tatălui său, Sfântul Grigorie cel Bătrân, apoi cea a bunului său prieten, Sfântul Vasile cel Mare. Această delicateţe spirituală va fi de altfel cauza unor inconsecvenţe ce i-au marcat viaţa, când nu a reuşit să-şi impună voinţa proprie în faţa hotărârilor altora. Însă ceea ce l-a făcut pe acest om aparent atât de timid să se ridice până la culmile cele mai înalte ale teologiei a fost profunzimea sa nemaiîntâlnită, căreia i-a conferit expresie o elocinţă de asemenea formidabilă, ce i-a atras supranumele de Demostene creştin. Prietenia cu Sfântul Vasile Sfântul Grigorie s-a născut în apropiere de Nazianz, în localitatea Arianz, ca al treilea şi ultim copil al unei familii aristocratice care - lucru încă rar pentru începutul secolului IV - era creştină. În cazul mamei sale, Nona, trecerea la creştinism se produsese în urmă cu câteva generaţii; tatăl său, al cărui nume l-a moştenit (provenit din limba greacă, Grigorie înseamnă veghetor), aparţinuse iniţial unei secte puţin cunoscute, a hypsistarienilor. Membrii acesteia erau monoteişti, crezând în Dumnezeul cel Preaînalt, însă influenţaţi de mediile iudaice şi iraniene, adorau focul şi ţineau sabatul. Convertirea lui Grigorie cel Bătrân se va produce în urma căsătoriei sale cu Nona şi va fi atât de profundă, încât la cinci ani după primirea Botezului, în jurul anului 325, va fi ales episcop al cetăţii Nazianzului. La venirea pe lume a celui de-al treilea şi ultim copil al lor, părinţii Sfântului Grigorie erau deja înaintaţi în vârstă, tatăl având în jur de 55 de ani - cu toate acestea, el va influenţa o mare parte a vieţii fiului său, murind în anul 374, aproape centenar. Marele orator creştin de mai târziu mai avea un frate, pe Caesarius, şi o soră, Gorgonia. Studiile, Sfântul Grigorie şi le va începe în Cezareea Capadociei, unde îl va cunoaşte pe cel care urma să-i fie cel mai bun prieten şi colaborator - Sfântul Vasile cel Mare. Primul contact al celor doi a fost însă unul fugitiv, Vasile îndreptându-se curând spre Constantinopol, în timp ce Grigorie a luat calea marilor metropole universitare orientale - Cezareea Palestinei şi Alexandria. Prietenia celor doi se va consolida ulterior, în timpul perioadei de studii la Atena, ce se va întinde pe 9 ani, până în 357, despre care avem o frumoasă relatare în Necrologul rostit la moartea Sfântului Vasile de către prietenul său. Motivaţia ce i-a împins pe cei doi tineri capadocieni să se îndrepte spre metropola grecească, încă puternic ancorată în păgânism, a fost, potrivit expresiei Sfântului Grigorie, dorinţa de a pune în slujba adevărului creştin înţelepciunea cuvântului bastard. Într-adevăr, aici elocinţa înnăscută a viitorului ierarh capadocian va putea fi modelată de către cei mai mari profesori ai vremii: Himerius, Prohaeresius şi sofistul Polemon. Tratat despre Taina Preoţiei Întors în Capadocia, la Nazianz, Grigorie va primi Sfântul Botez (în epocă nefiind încă generalizat botezul copiilor), după care i se va alătura Sfântului Vasile în aşezământul monahal ridicat de acesta pe malurile râului Iris, în provincia Pontului. Aici, el va contribui la alcătuirea Filocaliei şi a Regulilor monahale, două lucrări de căpătâi ale spiritualităţii creştine. Dorinţa de vieţuire ascetică a lui Grigorie va trebui însă să se plece în faţa cererii tatălui său, care, fiind deja bătrân, dorea să-şi aibă fiul alături, ca sprijin. Aşa că tânărul teolog va reveni în localitatea natală, unde, potrivit propriei mărturii, împotriva voinţei sale, va fi hirotonit preot, cel mai probabil în ajunul praznicului Naşterii Domnului din anul 362. Acest act tiranic, cât şi conştientizarea enormei responsabilităţi a slujirii sacerdotale îl vor determina să se retragă încă o dată în Pont, de unde se înapoiază iar la rugăminţile paterne. Ulterior, Grigorie va alcătui o Apologie pentru a-şi justifica fuga, ce va deveni un veritabil tratat privitor la Taina Preoţiei, caracterizată astfel de către viitorul ierarh: "Preoţia, arta de a conduce pe om, fiinţa cea mai complexă şi mai felurită în gând şi faptă, este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Ea urmăreşte să întraripeze sufletul, să-l smulgă din lume, să-l dea lui Dumnezeu. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor". Următoarea încercare pe care avea să o suporte sfântul va veni în anul 371: în urma prigoanei ariene iniţiate de către împăratul Valens, provincia Capadocia, al cărei arhiepiscop era din anul 370 Sfântul Vasile, a fost împărţită în două, căutându-se astfel restrângerea influenţei ortodoxe. Pentru a menţine cât mai multe comunităţi sub autoritatea sa, arhiepiscopul Cezareei va crea noi eparhii - în fruntea uneia dintre acestea, Sasima, îl va hirotoni pe vechiul său prieten Grigorie. Acesta nu îşi va vedea niciodată mica reşedinţă episcopală, fiind oprit pe drum de partizanii arienilor - însă va fi marcat de această nouă silire a voinţei sale. Proaspătul ierarh va rămâne în continuare alături de tatăl său la Nazianz, până la moartea acestuia, survenită în anul 374, după care se va retrage în solitudine undeva în apropierea Seleuciei Isauriei. Aici va primi vestea trecerii la cele veşnice a prietenului său Vasile, la 1 ianuarie 379, căruia îi va alcătui o frumoasă oraţie funebră. "Am adus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără!" Noua încercare de a vieţui în singurătate a Sfântului Grigorie va fi curmată de sosirea, la anul 379, după moartea împăratului arian Valens, a unei delegaţii a ortodocşilor din Constantinopol, a căror Biserică, lipsită de un conducător, era ameninţată cu desfiinţarea de către arieni. El va primi cererea acestora de a le deveni arhiepiscop, punând astfel început celei mai strălucite perioade a vieţii sale, când, pornind doar de la mica Biserică Anastasis, va restaura Ortodoxia în întreaga capitală imperială, după cum singur afirma ulterior: "Am adus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără!" Intervalul de timp cât a păstorit Biserica din Constantinopol, cuprins între anii 379 şi 381, va fi de asemenea cel mai fecund din punct de vedere al scrierilor, acum rostind Sfântul Grigorie cele cinci Cuvinte teologice, care i-au atras supranumele de Cuvântător de Dumnezeu. Aceste veritabile tratate de triadologie, pe lângă faptul că reprezintă mărturisiri fidele ale credinţei ortodoxe niceene, prezintă elemente extrem de avansate de pnevmatologie, hristologie şi soteriologie pentru acea epocă, ce vor fi confirmate la următoarele sinoade ecumenice. Controversa privind validitatea hirotoniei sale, stârnită de unii adversari la începutul Sinodului II ecumenic (381), îl va determina pe Sfântul Grigorie să se retragă din scaunul de episcop al capitalei imperiale. El îşi va petrece ultima parte a vieţii în liniştea Arianzului, unde se va consacra operei poetice, săvârşindu-se din viaţă în jurul anilor 389-390. Viaţa, activitatea şi opera Sfântului Grigorie Teologul justifică pe deplin una dintre cântările de laudă ce i se aduc în cultul ortodox, şi care se exprimă astfel: "Puţin ai trăit pe pământ şi toate de bunăvoie le-ai dat lui Hristos, pentru care primit-ai cuvânt întraripat. Iar acum cerul te are în el preot mare şi între corurile cereşti, mărite Grigorie".