Canalul prin care primim viața dumnezeiască

„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”, sunt cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel care arată că ne aflăm încă într-o inerție a răului și o perpetuare a păcatului. Dincolo de optimismul inițiativelor și lucrărilor credinței noastre, suntem conștienți că la final rămâne certitudinea eșecului. De ce trăim și în viața duhovnicească această contradicție redată prin lamentația „chipul slavei Tale sunt, deși port rănile păcatului”? Pe de o parte, dorul după Dumnezeu și, pe de altă parte, căderea, eșecul puterilor și strădaniilor noastre. Apostolul Neamurilor cunoștea adâncul naturii umane, știa că în orice faptă pe care o întemeiem în bine sunt amestecate și răutatea, și căderea, și păcatul. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, contemporan și mare niptic al secolului 20, spune: „În rugăciune aflăm sfânta încântare a duhului nostru. Dar căile acestei lucrări sunt complicate”. Atât de complicate încât răstignesc logica și așteptările omenești. Părintele zice că rugăciunea este canalul prin care primim viața lui Dumnezeu în noi, dar ajungem să simțim în același timp și că este peste puterile noastre această lucrare: „Vino Tu Însuţi şi Te sălăşluieşte întru mine, şi săvârşeşte tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveşte în căutarea Ta. Nu poate duhul meu să pătrundă în tainele vieţii Tale… vreau ca întru toate să săvârşesc voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicţii fără de ieşire. Mă înspăimânt la gândul că Te voi pierde, pentru acele gânduri rele care se încuibează în inima mea” (Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre Rugăciune). 

Trăim sentimentul exilului îndelungat, al peregrinării nesfârșite prin pustiu. „Ni se pare că efectul rugăciunii este prea molcom, neproporţionat cu scurtimea existenţei noastre, şi, atunci, un strigat irumpe din piept: «Grăbeşte-Te!» Nu întotdeauna El răspunde degrabă la chemarea noastră”, explică Cuviosul Sofronie. 

Toate aceste stări contradictorii îl însoțesc pe om și sunt suișurile și coborâșurile vieții duhovnicești. În ele stă putința de a omorî orice gând rău, de a arde, cum se zice, în foc nestins neghina amestecată în grâul bun. „Ne este trebuință să trecem prin acest foc - ne învață părintele Sofronie Saharov. Se întâmplă cu noi ca şi cu un oarecare fruct dintr-un pom. El lasă sufletul nostru să fie pârjolit de soare, să suporte vânturile reci şi arzătoare, torente de ploaie şi să se istovească de sete. Dar, dacă noi nu scăpăm din mâini poala hainei Lui, atunci vom putea avea rezultate bune. Este de trebuinţă să stăruim în rugăciune pe cât este cu putinţă, vreme cât mai îndelungată, pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă întru noi şi să ne împotrivim tuturor influenţelor distrugătoare. (...) Nouă, tuturor fiilor lui Adam, ne este de trebuinţă să trecem prin acest foc ceresc, care arde rădăcinile patimilor aducătoare de moarte. Altfel, nu vom putea vedea acest Foc care trece în lumina noii vieţi, deoarece, în căderea noastră, arderea anticipează iluminarea şi nu invers. De aceea, să mulţumim Domnului şi pentru efectul arzător al iubirii Sale.”