Când L-am văzut la mal pe Domnul...

Rãsfrângeri

Te-am aşteptat, pânã la capãt,
Nãdãjduind cã ai rãspunsuri
La întrebãri și la neliniști,
Ce nu îşi au pe lume leacul.

Şi, deodatã, eşti cu mine:
Mã iei acasã, de pe drumuri,
O potolire nesfârşită
Mã limpezește și m-adunã, 
Pânã devin ca niciodatã.

Tu mã privești, pierdut în gânduri,
Şi-ntr-un târziu, cutezi a-mi spune:
„Dã-mi, de te-nduri, adãpostire,
Îmbracã-mã în straie calde
Și ia-mã-n braţe. Eu sunt Pruncul
Care-a murit şi-acum învie”.

Era frig

Ne-a bătut în poartă Domnul.
Era frig şi întuneric,
Când ne-am dus să Îi deschidem,
Dar când a intrat, coliba
S-a făcut ca de mătase.

„Tare dor mi-era de-acasă!”
A grăit. „Dar nouă, Doamne!”
I-am răspuns. „Noi, fără Tine,
N-am avea nimic pe lume.”

Cum stătea în miezul nostru,
Înteţindu-ne tăcerea,
Ne-a învăluit, deodată,
Paradisul, ca o mare. 

Ce bucurie…

Ce bucurie-nfricoșatã
Mã nimicește și mã-ncheagã,
Fãcându-mã sã vãd, deodatã,
Cât plin poate ascunde lipsa?

Din cripta unde nu e nimeni,
Iese un zbor de glasuri albe,
Binevestind sfârşitul morţii.

Mã-ntorc. Cel ce s-a frânt pe cruce
Și-a fost înmormântat, scãpat-a
Din giulgiu, ca din crisalidã,
Şi-şi fluturã în jur aripa.

Dau sã-L ajung… În mine creşte
Puterea vocii Lui de aur
Și mã reped în bezna lumii
S-aprind ce nu se poate stinge.

Înveşmântat numai în duh

Atâta vreme-am stat ascuns,
Cã nici o veste din afarã
Pânã la mine n-a ajuns.

Totuși, acum, parcã-n surdinã,
Un glas îmi spune sã m-adun,
Sã ies din criptã la luminã.
Ce iute lespedea s-a tras
Din faţa mea ca o cortinã!
Dau sã mã scol, sã fac un pas,

Dar mã înalţ, întâi, cu teamã,
Înveşmântat numai în duh,
Apoi devin Cel ce mã cheamã… 

Nu e târziu

Nu-mi mai găsesc pe lume locul,
De când Te-ai stins pe cruce, Doamne,
Nu mai am zi, doar întuneric,
Până un licăr îmi deschide,
În nicăieri, calea pierdută.

O iau pe şoapta de lumină
Ce mă apropie de grădina
Care-Ţi acoperă mormântul
Şi când ajung, din cripta goală,
Aud suflarea unui înger
Ce-mi ia pe aripi tânguirea.

Nu e târziu, nu-i niciodată,
Să mor şi să înviu cu Tine.

Cu barca goală

Flămânzi şi nedormiţi, pe ape,
Ne întorceam cu barca goală,
Când L-am văzut la mal pe Domnul.

Ne-a făcut semn, ca altădată,
Unde să aruncăm năvodul
Şi ce delir de bogăţie
Am scos atuncea din adâncuri!

Cum se zbăteau, zvâcnind ca peştii,
Năuce, inimile noastre,
În sfânt misterul regăsirii!

Eram cu El... Ne înviase...