Când munca devine rugăciune mâinilor

Prin lumina amurgului, boabele arămii par vitralii împodobite cu rouă. O, cât de frumos Cerul își păstrează acolo Taina Cuminecării ca pe-un sfânt grăuncior de mană lăsat în zori, pe pragul casei bunilor truditori ai viei care au auzit demult pilda roadelor adevărate: „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie, şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă...” (Ioan 15, 1-2).

Mănăstirea Văratec, una dintre grădinile Raiului ale pământului românesc, unde sfințenia se face pâine și sare pelerinilor, Golgotă și Tabor mo­nahilor. Doar în astfel de locuri întâlnirea mistică dintre ceresc și pământesc putea naște ceva atât de măreț, durabil, curat: bucuria viețuirii întru Hristos Mântuitorul, singura Lumină care aparține tuturor, nedespărțită de inimile noastre cu toate umbrele și înfrângerile lor tăcute pentru ca Ea să le transforme în razele unor noi începuturi. Aici, de la piatra zidurilor până la firele de iarbă se simte mireasma rugăciunii. Însă aceasta nu cuprinde încă totul. Mai există și altceva tot atât de adânc, nicidecum ascuns ori mai puțin însemnat, ceva care nu doar că întregește totul, ci câștigă întotdeauna totul, căci „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 37).

Privim chipurile nevoitoarelor de odinioară, astăzi cuvioase fecioare înțelepte ale Ierusa­limului veșnic: Nazaria, Olimpiada, Elisabeta (Safta) Brâncoveanu. Mâinile lor orante au aceeași pătrunzătoare strălucire cu cea a ochilor care privesc cu îndurare dincolo de hotarele veacului nostru și, de vom lua aminte, pare a ne aminti cuvintele dârze ale Sfântului Apostol Pavel: „Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și de truda noastră, lucrând zi și noapte, ca să nu vă fim povară nici unuia din voi, așa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu” (1 Tes. 2, 9).

Lucrul mâinilor, munca - taina ce urmează îndeaproape rugăciunii și înlătură rezistențele din lăuntrul nostru, clădește și ne veghează pașii spre iubirea lui Hristos, monahi și mireni deopotrivă. Contemplația și truda, iată miracolul lumii din care răsar alte lumi noi ce vor salva frumusețea: „Acolo unde spiritul colaborează cu mâna se naște arta”, afirma geniul universal al Renașterii, Leonardo da Vinci. Cu adevărat, când mâinile lucrează învățăm să prețuim minunile creației în toată simplitatea aceea care ne transmite cele mai statornice daruri ale ei: „mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte” (Pilde 6, 8), ne îndeamnă regele Solomon în cartea sa, iar părintele Ortodoxiei, Sfântul Vasile cel Mare, scrie cu înțelepciune: „Imită, omule, pământul! Fă roade ca el! Pământul nu dă roade pentru propria lui desfătare, ci pentru ca roadele sale să-ți slujească ție”. Om - pământ, cutremurător și etern legământ! Cel dintâi îl va stăpâni cu dreptate și-l va transfigura cu mâinile ca pe o capodoperă după chemarea Cuvântului: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facerea 1, 28), iar cel din urmă, din trupul său îi va da trup îmbrățișat în răcoarea suflării de Viață a Duhului.

Dar numai Hristos va oferi omenirii posibi­litatea unică de transfigurare până în cele mai sensibile fibre ale văzutului și nevăzutului ei și astfel toate și-au aflat drumul de întoarcere mântuitoare către adevăratul lor sens. Atunci, la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, munca a încetat ea însăși să mai fie o luptă inegală dintre om și forțele naturale ale pământului - „cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!” (Facere 3, 17) - și devine un îndemn triumfător spre libertate și sfințenie: „Munca este rugăciunea vieții practice”, scria Toma de Aquino, iar Sfântul Benedict de Nursia învăța „să arătăm mai întâi prin fapte mai degrabă decât prin cuvinte tot ceea ce este bun și sfânt”.

Semnul iubirii dumnezeiești

Lucrul mâinilor, iată semnul iubirii dum­nezeiești ce nu cunoaște înțelegerea noastră de aici și de acum, căci prin capacitatea de a munci, formidabilă forță vitală a vieții, omul va umple universul cu propriile-i creații ce-și au obârșia în frumusețea gândirii lui, totul într-o armonie sublimă cu lumea: „Omul se modelează după Pământ. Pământul se modelează după Cer. Cerul se modelează după Cale...” (Jean-Marc Kepsi, Omul și simbolurile sale). Neîndoielnic, nu poate fi decât singura Cale ce-l poartă pe om spre celelalte două realități absolute, Adevărul și Viața, creând împreună un raport dimensional cosmic între armonia spirituală și cea materială: „Tot ce era în om dezordine devine ordine, iar viaţa sa se umple de lumină deplină”, mărturisea Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul. Dumnezeu - om, împreună lucrare fără de sfârșit și o stare de întrepătrundere din iubire a Unuia către celălalt, o nuntire sacră care reașează magnific timpul lumii văzute după veșnicia pururi fecundă a dumnezeirii: „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5, 17).

Ne este îngăduit și nouă a pătrunde în această veșnicie, când ne punem în relație cu ceilalți, când lucrăm împreună cu ei pentru același vis, pentru că suntem chemați „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21). Și atunci când se întâmplă lucruri atât de frumoase între noi și prin noi, ne definim profund și onest identitatea de adevărați creștini, căci ori de câte ori zidim în afara noastră, reclădim și interiorul nostru, lumina lăuntrică, sinele: „Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc” (Cuviosul Paisie).

Astfel se creează punţi între oameni chiar şi acolo unde valori aparent antagonice par a fi imposibil de așezat în aceeași unificatoare dorință a cunoașterii și vom izbuti a reînnoi cu demnitate ceea ce cu inimile și nu doar cu mâinile am rătăcit ori am zdrobit cândva: „Sufletul şi trupul se bucură unul de celălalt, se armonizează şi îşi unesc eforturile pentru a-l duce pe om în faţa lui Dumnezeu” (Sfântul Irineu de Lyon). A munci cu râvna de foc a Sfântului Apostol Pavel - „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (1 Corinteni 16, 14) - înseamnă participare la marile transformări ale lumii și a trăi bucuria de a duce la capăt, cu perseverență și demnitate, lucrul pentru care ai fost ales: „Munca este îmbrăcată într-o supremă onoare, dar totodată este și una dintre cele mai mari datorii” (Sfântul Mărturisitor Dumitru Stăniloae). Și se va reface iarăși legătura unică a celor două iubiri Dumnezeu - om: cea dintâi îmbrățișând-o etern pe cea din urmă cu propriile-i mâini cu care lucrează neîncetat. Acestei divine lucrări se adaugă lucrul mâinilor omenești și, Doamne, redevenim atunci fiii și fiicele Lui, când „mâinile sunt la muncă, mintea și inima la Dumnezeu”, precum grăiește Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Toate relațiile pe care le țesem în cele mai ­diferite sfere ale societății poartă amprenta muncii noastre și aceasta fără îndoială ne ajută să înțelegem mai bine sensul faptelor noastre. Munca este așadar parte din devenirea noastră în timp, o pedagogie interioară ce ne oferă șansa de-a ne cunoaște, de a dori mai mult de la noi, de a aprinde valorile nobile ce ne împodobesc: „Numai faptele și lucrurile pe care le face omul liber au valoare și frumusețe morală” (Sf. Pr. Mc. Ilarion Felea, Tâlcuirea Sfintei Liturghii). Pentru că înainte de toate, munca ne educă ascultarea, răbdarea, încrederea în sine și știe să ne separe cu delicatețe de lucrurile care ne-ar face să renunțăm ori să uităm de menirea noastră. Și când ajungem să pătrundem în noi înșine, decoperim acolo forța și voința de a nu ne opri niciodată, precum afirma filosoful atenian Platon: „Prin muncă, omul își modelează caracterul. Făptuieşte-ţi fapta şi te vei cunoaşte”.

E amurg și se aud clopotele la Văratec. Roadele se clatină în vie precum cățuiul cu mireasmă de pace și în jur, rugăciune și mâini lucrătoare, împlinind cuvântul Mântuitorului Mire: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” - Brăila.