Când se săvârșește ultimul parastas al sărindarelor din Postul Mare?
Întrebarea din titlu ar trebui să aibă un răspuns imediat, care să fie unul logic și firesc: la sfârșitul perioadei de 40 de zile.
De ce? Fiindcă această denumire, de „sărindar”, provine din cuvântul grecesc „sarantaria” și înseamnă un grup de 40. Sărindarul are și un corespondent slavonesc, și anume „soroc”. Dacă sorocul, în limba română, este intervalul de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se efectuează un lucru, sărindarul exprimă de fiecare dată o perioadă de 40 de zile.
De asemenea, sărindarul este, în limbajul bisericesc, atât o perioadă de 40 de zile, cât și un pomelnic sau o listă pe care sunt scrise nume ce urmează să fie pomenite în această perioadă.
Același transfer de sens a cunoscut și cuvântul acatist, care e în primul rând imnul de laudă sau slăvire a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a unor sfinți citit în picioare, dar care, mai nou, poate să desemneze și o listă cu nume încredințată preotului spre pomenire în cadrul slujbelor.
Așadar, sărindarul este o pomenire care se face timp de 40 de zile. Dacă acest lucru este posibil în mod concret mai degrabă în mănăstiri, unde sunt săvârșite zilnic slujbe, la bisericile parohiale, creştinii aduc sărindare mai cu seamă la începutul Postului Sfintelor Paști, când în toate sâmbetele se face pomenire specială pentru cei adormiţi întru Domnul, prin săvârșirea Sfintei Liturghii euharistice și a Parastasului. După cum prevede rânduiala tipiconală, în zilele de rând, de luni până vineri, în Postul Mare nu se săvârșește Liturghia euharistică, existând doar rânduiala primirii Sfintei Împărtășanii, în cadrul Vecerniei, care se unește cu ceea ce numim Liturghia Darurilor înainte sfințite. Singura pomenire care se face pentru cei adormiți, de luni până vineri, este cea din cadrul slujbei numite „Litia mică pentru morți”, un fel de prescurtare a slujbei Parastasului.
E evident pentru toată lumea că sfârșitul primelor 40 de zile din Postul Mare este la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, când pășim către Săptămâna Pătimirilor Domnului sau Săptămâna Mare.
Știind că în zilele praznicelor împărătești nu se săvârșesc slujbe de parastas, ne dăm seama că ultima zi din perioada de 40 în care se poate face parastas este Sâmbăta lui Lazăr, de dinaintea Intrării Domnului în Ierusalim.
Acesta este răspunsul la întrebarea din titlu: ultimul parastas al sărindarelor din Postul Mare se săvârșește în Sâmbăta lui Lazăr, de dinaintea Intrării Domnului în Ierusalim.
E de menționat și faptul că, în toată perioada celor 40 de zile, fiecare dintre creștini nu trebuie să se limiteze la a aduce la biserică sărindarul cu numele celor adormiți, grâul din care să facă la finalul pomenirilor o colivă sau alte daruri pentru Sfântul Altar (ulei, făină ș.a.). Ideal este ca, pe cât posibil, familiile să participe la Sfintele Liturghii din perioada postului și la parastasele săvârșite atunci, însoțind cu rugăciunea și fapta bună pomenirile făcute de slujitorii sfintelor altare. Altfel, ne complacem într-un soi de credință „vicarială” sau „prin delegați”, în care ne liniștim conștiința cu faptul că am răscumpărat într-un fel sau altul datoria pe care o avem față de cei trecuți în veșnicie. Dacă participarea la slujbă nu este posibilă în fiecare sâmbătă din post, ea ar trebui să fie obligatorie în ultima dintre ele, care încheie în mod solemn, cu nădejde în marea milostivire a lui Dumnezeu, pomenirile celor adormiți.
Pot fi aduse la biserică și încredințate spre pomenire și sărindare care să cuprindă nume ale celor vii?
Răspunsul este în mod firesc afirmativ. Sfintele Liturghii din sâmbetele Postului Mare, ca orice Sfântă Liturghie de altfel, sunt săvârșite atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți. Pomenirea cu numele viilor este mai mult decât binevenită. Astfel de pomeniri pot ajuta efortul creștinilor de a se apropia mai mult de Dumnezeu prin post și rugăciune. Mai mult, dacă ei se străduiesc să participe fizic la aceste Sfinte Liturghii și se și împărtășesc cu Sfintele Taine, comuniunea dintre ei și cei adormiți este mult mai puternică și bineplăcută lui Dumnezeu.
Nu parastasul și toate faptele de milostenie care îl însoțesc ne apropie cel mai mult de cei pe care îi pomenim, ci în primul rând comuniunea cu ei în Taina euharistică, de mare mângâiere pentru sufletele lor.
De ce mai sunt încă biserici unde ultimul parastas al sărindarelor din Postul Mare se săvârșește în Sfânta și Marea Joi?
Refuz să cred că o așa-zisă tradiție este atât de puternică, încât slujitorii sfintelor altare să nu reușească să le explice apărătorilor ei că o astfel de practică este contrară rânduielii tipiconale corecte și nu este deloc binevenită într-o zi care are cu totul altă semnificație. Sfânta și Marea Joi este ziua în care Hristos Domnul ne invită să fim alături de El la spălarea picioarelor ucenicilor, la Cina cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie, la rugăciunea cea mai presus de fire din Grădina Ghetsimani și la vânzarea sau trădarea Sa de către Iuda. Iar noi venim cu coliva, vinul și pachetele cu mâncare la biserică, transformând Liturghia Cinei celei de Taină într-o sâmbătă a morților.
În această zi, ca și în următoarele, nu noi sau cei adormiți suntem în prim-plan, ci Hristos Domnul, Cel care suferă pentru noi, făcându-ne părtași la Taina Crucii și Învierii Sale.
Le propun preoților cărora li se pare imposibil să respecte rânduiala corectă a săvârșirii ultimului parastas în Sâmbăta lui Lazăr să încerce măcar, cu înțelepciune și tact pastoral, să îndrepte această greșeală. Îi asigur că atât ei, cât și credincioșii din parohie vor simți normalitatea rânduielii corecte și vor trăi altfel roadele duhovnicești ale Săptămânii Pătimirilor Domnului și îndeosebi ale Liturghiei Cinei celei de Taină.
(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)