Candela tradiției reaprinse la Mănăstirea Mihai Vodă

Mănăstirea Mihai Vodă poartă în zidurile sale o istorie luminoasă și plină de ecouri duhovnicești. Această vatră monahală, așezată sub binecuvântarea rugăciunii și a jertfei, păstrează memoria unor ani de nevoință, de ctitorire și de neîntreruptă căutare a lui Dumnezeu.

Tradiția acestui loc binecuvântat mărturisește că încă din veacul al XV‑lea exista un Altar de rugăciune, un loc smerit în care se înălțau către cer suspinele monahilor și ale credincioșilor. Acest Altar a fost refăcut în jurul anului 1559, când a fost închinat vestitei Mănăstiri Simonos Petra din Sfântul Munte Athos. Pe atunci, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, numeroase ctitorii domnești și boierești, mai ales cele înzestrate cu moșii și venituri, erau puse sub ocrotirea marilor mănăstiri athonite. Nu era doar un gest administrativ sau material, ci o adevărată împărtășire de viață duhovnicească, o legătură sfântă între Țările Române și Athosul luminat de rugăciune.

După căderea Constantinopolului, mănăstirile din Sfântul Munte, asemenea marilor patriarhii ale Răsăritului, au trecut prin încercări cumplite. Greutățile vremurilor, birurile apăsătoare, incendiile, jafurile și pustiirile au amenințat adeseori însăși existența lor. Pentru ca o mănăstire athonită să‑și continue lucrarea în acele condiții, trebuia să lupte pentru supraviețuire, pentru păstrarea rugăciunii neîncetate și a luminii Ortodoxiei într‑o lume zguduită de tulburări și nesiguranță.

În acest context trebuie înțeleasă și lucrarea marilor domnitori români, între care strălucește chipul binecredinciosului Vasile Lupu al Moldovei. De multe ori solicitat de Patriarhia Ecumenică, el nu s‑a mărginit doar la a acoperi datoriile cerute pentru un anumit an, ci, după cum mărturisește un document păstrat la Patriarhia Constantinopolului, a achitat toate datoriile acumulate de aceasta către Poarta Otomană, la cererea Patriarhului Partenie cel Bătrân. Fără acest sprijin, Patriarhia Ecumenică, dar și Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, cu greu și‑ar mai fi putut continua existența și lucrarea.

La fel s‑a întâmplat și cu mănăstirile Sfântului Munte. Unele au rămas pustii vreme îndelungată, altele au fost închise ani la rând, iar multe au trecut prin focul incendiilor, prin jafuri repetate și prin nesfârșite suferințe. În acele vremuri de cumpănă, singura lor nădejde era adeseori ajutorul venit din Țările Române, Moldova și Țara Românească, unde domnitori, boieri și binefăcători au înțeles că apărarea Athosului înseamnă apărarea însăși a inimii rugătoare a Ortodoxiei.

Astfel, lăcașul a fost închinat încă din veacul al XVI‑lea Mănăstirii Simonos Petra, iar închinarea a fost reînnoită în anul 1591 de către voievodul Mihai Viteazul. Prima închinare, cea din 1559, s‑a datorat jupâniței Caplea din Stănești, mătușa vestiților boieri Buzești. Cu inimă darnică și cu înțelegere duhovnicească, ea a oferit o parte din averile sale mănăstirii și a hotărât ca așezământul să fie pus sub ocrotirea și moștenirea duhovnicească a Mănăstirii Simonos Petra.

Legătura cu Sfântul Munte Athos a însemnat mult pentru viața monahală a locului. Nu era o simplă relație de administrare, ci un adevărat curent de înnoire lăuntrică, de întărire a rugăciunii și de adâncire duhovnicească. Din Athos veneau modele de nevoință, duh de priveghere, rânduială liturgică și dragoste pentru frumusețea slujirii lui Dumnezeu. Cu siguranță, toate acestea au rodit și aici, între zidurile acestei mănăstiri, unde generații întregi de monahi și credincioși au căutat lumina Împărăției lui Dumnezeu.

Pe lângă legătura cu Mănăstirea Simonos Petra, această vatră monahală a avut și o apropiere de Mănăstirea Rusicon, ceea ce arată încă o dată deschiderea și comuniunea lumii ortodoxe de odinioară, în care rugăciunea unea popoare, limbi și tradiții sub același acoperământ al harului dumnezeiesc. Astfel, Mănăstirea Mihai Vodă rămâne până astăzi nu doar un monument al istoriei, ci și o candelă aprinsă a memoriei, a credinței și a nevoinței ortodoxe.

Există o mărturie prețioasă care ne spune că icoana dăruită de Mănăstirea Simonos Petra, reprezentând‑o pe Maica Domnului Odighitria - Îndrumătoarea sufletelor pe calea mântuirii -, a fost restaurată după mai bine de șase decenii, în anul 1666, de către monahul Ioan de la Mănăstirea Rusicon din Sfântul Munte Athos. Acest amănunt, aparent simplu, descoperă o întreagă lume de legături duhovnicești, de grijă frățească și de comuniune sfântă între vetrele monahale ale Ortodoxiei.

Faptul că un monah athonit a venit aici pentru a restaura icoana arată că între această mănăstire și marile lavre ale Athosului exista deja o strânsă legătură, întărită prin scrisori, prin ajutor reciproc și prin împărtășirea aceleiași experiențe duhovnicești. Se crease astfel o adevărată punte de rugăciune între iubita ctitorie a lui Mihai Viteazul și grădinile binecuvântate ale Maicii Domnului din Sfântul Munte. Nu circulau doar odoare și danii, ci mai ales duh, rugăciune, lumină și dor după Dumnezeu.

Icoana Maicii Domnului Odighitria purta ea însăși un mesaj adânc pentru obștea de aici. Maica Domnului este numită „Îndrumătoarea” deoarece Îl arată lumii pe Hristos, Calea, Adevărul și Viața. În fața acestei icoane s‑au rugat mulțimi de monahi, de domnitori și de credincioși, căutând alinare, ocrotire și răspuns în vremuri de încercare. Iar faptul că icoana a fost restaurată cu atâta grijă arată cât de mult era prețuită și iubită.

Ocrotită de către Sfântul Ierarh Nicolae, mănăstirea vorbește și despre evlavia deosebită pe care cetatea Bucureștilor a purtat‑o dintotdeauna față de marele făcător de minuni și milostivul sprijinitor al celor aflați în primejdii. Chipul Sfântului Nicolae a rămas adânc întipărit în sufletul poporului dreptcredincios, ca un părinte grabnic-ajutător, blând și plin de compasiune.

Însuși Mihai Viteazul a mărturisit că a primit ajutor de la Sfântul Nicolae într‑unul dintre cele mai dramatice momente ale vieții sale. Condamnat la moarte și mergând spre întâlnirea cu călăul, voievodul a poposit într‑o biserică numită Biserica Albă. Acolo, în fața unei icoane a Sfântului Nicolae, a îngenuncheat cu lacrimi și cu inimă zdrobită, făgăduind că, dacă va fi izbăvit din încercarea aceea cumplită, va aduce mulțumire sfântului ocrotitor. Dumnezeu i‑a ascultat rugăciunea, iar Mihai Viteazul și‑a împlinit făgăduința cu recunoștință și evlavie.

Poate că și de aceea, atât în vremea sa, cât și mai târziu, în București au apărut numeroase biserici închinate Sfântului Nicolae. Iar evlavia față de acest sfânt a crescut și mai mult după ce cetatea Bucureștilor a primit binecuvântarea unui fragment din moaștele sale, adus de la Bari. În acele vremuri, aducerea unor sfinte moaște însemna nu doar o mare binecuvântare cerească, ci și o adevărată jertfă materială și sufletească, asumată fie de domnitori, fie de boieri, uneori chiar cu resurse din vistieria țării. Era semnul unei iubiri profunde față de sfinți și al convingerii că prezența lor ocrotește un popor întreg.

La Mănăstirea Neamț se păstrează până astăzi capul Sfântului Simeon de la Muntele Minunat, adus de marele voievod al Moldovei, Sfântul Ștefan cel Mare. Un document vechi amintește suma impresionantă de aur oferită pentru aducerea acestui odor sfânt în lavra nemțeană. Sfântul Simeon este pomenit în ziua de 24 mai, iar această dată poartă și ea o tainică legătură cu alte semne minunate.

Tot în ziua de 24 mai, cu exact patruzeci de ani în urmă (1986), pietrele de la Mănăstirea Neamț s‑au ridicat în chip uimitor pe o porțiune vizibilă a aleii care duce de la clopotniță către biserica voievodală. Ridicarea lor, de aproape douăzeci sau treizeci de centimetri față de nivelul obișnuit, a fost privită de mulți ca un semn de mare taină și cutremurare. Și aceasta s‑a petrecut tocmai în ziua pomenirii sfântului ale cărui moaște fuseseră aduse acolo cu cinci sute de ani înainte.

Nimic nu este întâmplător. În viața Bisericii, în istoria sfintelor mănăstiri și în lucrarea lui Dumnezeu există adeseori legături nevăzute, pe care doar credința și inima smerită le pot înțelege. Nici sărbătoarea de astăzi nu este întâmplătoare, când îl pomenim pe Sfântul Nicolae și când Biserica prăznuiește aducerea moaștelor sale de la Mira Lichiei la Bari, pe care poporul binecredincios o numește cu dragoste și simplitate „Sfântul Nicolae de vară”. În această luminată zi, simțim încă o dată că sfinții nu sunt departe de noi, ci călătoresc împreună cu noi prin istorie, prin suferințe și prin nădejdile noastre, revărsând peste lume binecuvântare, pace și milostivire.

Într‑o zi aflată sub binecuvântata ocrotire a Sfântului Ierarh Nicolae, se repară o nedreptate făcută acestei mănăstiri în vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Și spunem că a fost o nedreptate deoarece ctitorul acestei vetre sfinte a dorit ca aici să dăinuiască o mănăstire, un loc al rugăciunii și al nevoinței, o candelă aprinsă pentru cetate și pentru neamul românesc. Dorința ctitorilor nu este un simplu act administrativ al trecutului, ci o mărturie de credință, o făgăduință așezată înaintea lui Dumnezeu și o responsabilitate pe care generațiile următoare sunt chemate să o respecte.

Nu doar în cetatea Bucureștilor au existat asemenea răni ale istoriei. În multe locuri din lumea creștină - la Tesalonic, la Constantinopol, la Roma și în alte cetăți încărcate de memorie și sfințenie - biserici și mănăstiri au fost ridicate cu o anumită menire duhovnicească, iar mai târziu ea a fost uitată sau schimbată. Avem însă datoria morală și spirituală de a păstra gândul ctitorilor, pentru că în el se află nu doar voința unor oameni, ci și o lucrare a harului lui Dumnezeu în istorie.

Și în București au existat mănăstiri care au dispărut, deși ar fi putut fi restaurate și păstrate ca mărturii ale trecutului. Nu departe de locul unde ne aflăm a existat odinioară vestita Mănăstire Sărindar, pe locul căreia s‑a ridicat mai târziu Cercul Militar. Era un așezământ cunoscut și iubit, care ar fi putut fi salvat. La fel și Mănăstirea „Sfântul Ioan Grecesc” și multe alte vetre monahale ale Bucureștilor ne vorbesc, cu tăcerea pietrelor lor risipite, despre vremuri în care dorințele ctitorilor nu au mai fost respectate.

Iată însă că astăzi se împlinește din nou, măcar în parte, voința marelui voievod Mihai Viteazul, iubitul domnitor întregitor de țară, care a purtat în suflet nu doar idealul unirii politice, ci și o profundă dragoste față de Biserică și față de lucrarea ei duhovnicească. Deși a trecut la Domnul la o vârstă încă tânără, când ar mai fi putut săvârși multe lucruri mărețe prin înțelepciunea și curajul său, el a lăsat în urmă fapte de mare însemnătate. Nu doar unirea pentru o clipă a Țărilor Române îi poartă numele în istorie, ci și dragostea lui pentru sfintele lăcașuri, pentru monahi și pentru rugăciunea care susține nevăzut lumea...

Îmi amintesc că, în urmă cu aproape douăzeci de ani, venind la București, am întâlnit o credincioasă cu o deosebită delicatețe sufletească și de o discreție filocalică. O vedeam adeseori la slujbe, la hramuri și la diferite evenimente bisericești, mereu prezentă fără să caute să fie observată, cu o smerenie luminoasă care vorbește mai mult decât multe cuvinte.

Întâlnisem, cu ani înainte, la Atena, câteva situații asemănătoare. Erau acolo anumite frății de credincioase evlavioase, formate sub îndrumarea unui duhovnic râvnitor. Deși nu trăiau într‑o mănăstire propriu‑zisă, ele alcătuiau adevărate comunități de viață duhovnicească, numite adelfotite - frății. Multe dintre aceste femei erau persoane cu o pregătire intelectuală aleasă: medici, profesori, avocați sau dedicați altor profesii. În timpul zilei își îndeplineau responsabilitățile profesionale, mergeau la birouri, în școli sau în spitale, iar seara se întorceau împreună pentru rugăciune, pentru masa comună și pentru viața fraternă, aproape asemenea unei obști monahale.

Nu erau căsătorite, iar multe dintre ele, ajunse la vârsta maturității sau după încheierea activității profesionale, au ales să îmbrățișeze viața monahală în deplinătatea ei. Astfel au luat naștere, în Grecia ultimelor decenii, numeroase mănăstiri noi, întemeiate prin lucrarea unor astfel de suflete și sub îndrumarea inspirată a unor stareți cu viață sfântă din Muntele Athos sau din alte vetre binecuvântate ale Ortodoxiei.

Acestea ne arată că Dumnezeu lucrează tainic în inimile oamenilor și că, dincolo de schimbările istoriei, chemarea către rugăciune, către viața filocalică și către frumusețea slujirii lui Hristos nu încetează niciodată. În orice epocă, în orice cetate și în orice împrejurare, există suflete care păstrează aprinsă candela credinței și care, prin discreția și statornicia lor, devin temelii nevăzute ale Bisericii.

Cam în aceeași luminată rânduială a discreției și a dăruirii se purta și persoana despre care vă vorbesc acum, pe care am cunoscut‑o în Bucureștii anilor 2007. Era unul dintre acei oameni care impresionează nu prin zgomotul prezenței, ci prin liniștea bunătății și prin statornicia unei iubiri curate față de Biserică. Deși ocupa un post important în administrație - o slujire de mare răspundere, în care dovedea pricepere și seriozitate, nu doar prin studiile sale, ci mai ales printr‑o dăruire aparte -, sufletul ei rămânea atras de altceva, de o chemare mai înaltă și mai tainică.

Și astfel, într‑o zi, am aflat că a părăsit cele lumești și s‑a îndreptat către mănăstire. A lăsat în urmă siguranța, confortul și grijile unei vieți așezate după măsura lumii și s‑a unit cu una dintre cele mai vechi și mai frumoase tradiții filocalice ale pământului românesc, cea păstrată în Transilvania și mai ales în ținutul binecuvântat al Munților Apuseni. Acolo, între munți, în tăcere, în smerenie și în osteneală, dusă uneori până la capătul puterilor omenești, a învățat adevărurile mari ale vieții. A descoperit că bucuria adevărată nu vine din lucrurile care oferă confort și apreciere, ci din pacea inimii și din apropierea de Dumnezeu.

După ani de ascultare și nevoință - cred că șase sau șapte ani -, cea despre care vorbim a primit chipul monahal, devenind monahia Cipriana. Deși în tot acest timp am întâlnit‑o mai rar, fiecare dialog cu dânsa mi‑a adus nu uimire, ci o profundă și luminoasă bucurie. Bucuria de a vedea cum un om poate să se transforme prin răbdare, prin rugăciune și prin uitarea de sine.

Poate că aceasta a fost cea mai mare lecție pe care maica Cipriana a oferit‑o tuturor celor care au cunoscut‑o: faptul că a încetat să mai trăiască pentru sine și a început să trăiască pentru ceilalți. Într‑o lume în care oamenii caută adeseori să fie văzuți, apreciați și lăudați, ea a ales discreția slujirii și taina iubirii smerite. Și tocmai această adâncă lepădare de sine a făcut‑o atât de prețioasă pentru obștea în care a viețuit.

Nu știu ce va face Mănăstirea Râmeț fără maica Cipriana! Și nu știu nici cum se va simți lipsa maicii Agripina, care a trecut prin ani de rugăciune, osteneală și frățească împreună‑nevoință. Cele două s‑au sprijinit una pe cealaltă, s‑au întărit în încercări și au mers împreună pe calea răbdării și a slujirii tăcute. Nădăjduim că la Mănăstirea Mihai Vodă vor aduce duhul pe care l‑au deprins în anii lor de nevoință: duhul rugăciunii curate, al ascultării, al jertfelniciei și, mai ales, al răbdării.

Părinții pustiei și marii duhovnici ai neamului nostru au așezat răbdarea între cele mai înalte virtuți ale monahului. Însă răbdarea nu înseamnă slăbiciune, ci putere tăcută; nu resemnare, ci statornicie; nu tristețe, ci credință luminată.

De aceea, cred că cel mai important gând al nostru, dar și al celor care, din binecuvântate pricini, nu au putut lua parte la reluarea tradiției monahale de la Mănăstirea Mihai Vodă, este de a ne ruga cu toată inima ca începutul acestei noi obști să se împlinească în pace și cu ajutorul lui Dumnezeu.

Desigur, nu le va fi ușor nici maicilor, nici părintelui slujitor și duhovnic Iosif. Orice început adevărat poartă în el și osteneală, și încercare, și nopți de neliniște, și multe poveri nevăzute. Dar tocmai în astfel de momente se arată lucrarea harului și puterea rugăciunii făcute împreună.

De aceea suntem datori să‑i purtăm în rugăciunile noastre, preoții la Sfântul Altar, iar credincioșii în taina rugăciunii lor personale, cerând lui Dumnezeu să le dăruiască părintelui Iosif, maicii Cipriana și maicii Agripina ajutor ceresc, inspirație, mângâiere și multă răbdare.

Și dacă ar fi să‑l pomenim pe Cuviosul Părinte Cleopa, poate că ar trebui să repetăm îndelung, ca o rugăciune a inimii, cuvântul pe care îl considera virtutea de căpătâi a monahului: răbdare... răbdare... răbdare. În acest singur cuvânt se ascund adeseori biruința asupra încercărilor, pacea sufletului și puterea de a merge mai departe pe drumul către Dumnezeu.

În locul multor cuvinte, să ne rugăm cu toată inima, fiecare după măsura credinței sale și după dragostea pe care o poartă acestei vetre monahale și noii obști care pășește acum pe un drum al unei tradiții întrerupte, dar niciodată stinse cu adevărat. Pentru că rugăciunea este cea care ține aprinsă lucrarea lui Dumnezeu, iar acolo unde oamenii se roagă cu sinceritate și cu smerenie, harul găsește întotdeauna loc să rodească.

Să le spunem celor de aici - părintelui duhovnic și celor două maici - să nu se teamă, după cuvântul Evangheliei: „Nu te teme, turmă mică”, să‑și păstreze privirea îndreptată către Păstorul cel Bun și către Mângâietorul sufletelor noastre, către Hristos Domnul, Cel care știe să călăuzească pașii oamenilor dincolo de valurile încercărilor, dincolo de furtuni și neliniști, către vremea liniștită și senină. El descoperă întotdeauna drumul pe care trebuie să meargă cei ce Îl caută cu inimă curată.

Maica Cipriana a iubit întotdeauna discreția și tăcerea mai mult decât expunerea și vorbirea. Însă tăcerea ei a fost adeseori mai grăitoare decât multe discursuri. Scrie frumos, cu grijă și cu adâncă responsabilitate față de cuvânt, prețuiește scrisul și îl cântărește cu atenție, asemenea celor care știu că fiecare slovă poate deveni fie mângâiere, fie povară pentru suflet.

Știu că până în urmă cu doar câteva zile a lucrat la o carte dedicată stareței care a primit‑o odinioară în obștea Mănăstirii Râmeț și care a trecut la Domnul în urmă cu câteva luni, stavrofora Ierusalima Ghibu. Probabil că publicarea unei asemenea lucrări nu intra neapărat în preocupările sau în ascultările ei obișnuite, însă recunoștința și iubirea față de maica stareță au făcut‑o să își jertfească puținul timp liber pentru o lucrare a memoriei și a inimii.

Maica Cipriana nu se ocupa doar de scris și de cercetare, ci purta multe alte ascultări, asemenea celor care viețuiesc în mănăstire. Și totuși, a simțit că nu trebuie lăsată să se piardă istoria ultimelor decenii ale Mănăstirii Râmeț, istorie țesută din încercări, răbdare, rugăciune și renaștere duhovnicească. A căutat oameni apropiați mănăstirii, cunoscuți și martori ai acelor vremuri, rugându‑i să nu lase uitarea să acopere cele petrecute acolo în ultimii patruzeci de ani.

Despre Mănăstirea Râmeț, un cunoscut poet și pelerin al acelui loc binecuvântat a spus cândva un cuvânt de mare frumusețe: „Posibilă și‑n mic e măreția”. O expresie care pare paradoxală și totuși spune atât de mult despre taina unei mănăstiri: despre frumusețea smerită, despre măreția care nu caută să impresioneze și despre puterea unei vetre monahale ascunse între munți și rugăciuni.

Și mai spunea același poet:

„Cunosc un degetar monumental;

e aici, în Apuseni, în România:

Râmeț, o mănăstire din Ardeal”.

În aceste cuvinte se ascunde taina marilor lucrări ale lui Dumnezeu care se împlinesc în locuri aparent mici și neînsemnate. Un „degetar monumental” - adică o smerenie care cuprinde cerul, o așezare modestă ce adăpostește o măreție pe care lumea nu o poate măsura.

Probabil că și aici, la Mănăstirea Mihai Vodă, se vor găsi oameni ai condeiului și ai inimii care, păstrând același duh și aceeași lumină a cuvintelor, vor putea spune cândva despre acest loc ceva asemănător. Pentru că și această mănăstire poartă în sine frumusețea unei istorii adeseori încercate, dar niciodată biruite, și taina unei renașteri care începe nu prin putere omenească, ci prin rugăciune, răbdare și binecuvântare dumnezeiască.

Citiţi şi: Reactivarea Mănăstirii Mihai Vodă din București