Canonul Mare

În bisericile din Răsărit, astăzi se săvârșește slujba Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul, moment de maximă trăire duhovnicească îna­intea marelui prag al Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Climax al stărilor spirituale trăite până acum în Postul Păresimilor, Canonul de pocăință este cea mai sigură și directă cale de introspecție, de cercetare a cugetului, de curățire a inimii. Nimic nu se compară cu ceea ce vom trăi în această seară, în biserica noastră parohială, la poalele catapetesmei.

Cine este Sfântul Andrei Criteanul (sau Cretanul)? Născut la Damasc în a doua jumătate a secolului al 7-lea cu beteșugul muțeniei, la vârsta de 7 ani a prins grai îndată ce s-a împărtășit, acest lucru fiind considerat o minune. Călugărit în adolescență, ucenic al Patriarhului Teodor al Ierusalimului, tânărul Andrei va ajunge la Constantinopol pentru a asista la lucrările celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic (681), din partea înaltului său ierarh și protector. Aici va fi hirotonit diacon, cu slujirea expresă de orphanotropos, adică sprijin orfanilor. În jurul anului 710 va fi ales ierarh al Gortynei, o cetate din insula Creta; de aici, supranumele de „Cretanul” sau „Criteanul”. Oricum, el este cel care, cu un talent imnografic desăvârșit, dar și cu o profundă trăire a smereniei netrucate, ne-a lăsat un instrument al desăvârșirii: Canonul cel Mare. S-a mutat la cele cerești în data de 4 iulie 740, după ce mai înainte semnase formal actele unui sinod eretic „monotelist” convocat de vremelnicul împărat Filipikos Bardanes, vizând restaurarea acestei învățături gre­șite. Poate că și această slăbiciune ome­nească l-a împins pe vlădica Andrei pe drumul abisal al pocăinței din străfundurile inimii…

Canonul Mare este un poem liturgic lung (peste 250 de tropare/strofe), în esență, o slujbă de pocăință profundă, poate cea mai profundă din toată panoplia rugătoare a Bisericii Răsăritului. Atât prin lungimea sa (poate dura chiar și 3 ore, în funcție de biserică), cât și prin tematica sa, este slujba cea mai miș­că­toare de pe toată durata anului li­turgic, în sensul că atinge conștiința creștină în cel mai înalt grad. Cum? Prin referiri directe și alternative la Vechiul și Noul Testament, practic făcând o punte între nedeplinătatea Legii Vechi (cu oameni care au și păcătuit, dar care s-au și ridicat la starea de pocăință) și deplinătatea Noii Legi - a iubirii și a răscumpărării. Nimic nu este pierdut dacă omul se întoarce cu inima la Dumnezeu, Acesta îl așteaptă.

Tehnic vorbind, cântarea este lentă și după fiecare tropar credincioșii intonează „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”. Iată câteva strofe care ilustrează starea de anamneză în care se află suflarea din biserică: „Râvnit-am neascultării lui Adam celui întâi zidit...”, sau „Pe Cain am urmat cu uciderea...”, sau „Nu am urmat dreptății lui David...”, sau „Ca vameșul suspin și strig...”, sau „Pe Iuda am urmat...”. Ce ne ara­tă această succesiune de profiluri umane și momente istorice diferite? Că nu e „Nimic nou sub soare”, vorba Ecleziastului, că omul este și rămâne același în căderile lui… Dar față de realitățile Vechiului Testament, acum, pocăința are proptea harică, are scop mântuitor precis, are model ceresc: pe Hristos Însuși. Aceasta este marea „descoperire” lăuntrică a Canonului, faptul că ești singur în cădere, dar nu ești singur când te ridici!

Lungimea (exasperată poate pentru unii) este terapeutică, este ini­țiatică, favorizează intros­pecția care nu se poate face pe repede-nainte. Nu se pot „arde” etapele analizei sufletești, nu se pot obține rezultate rapide dintr-un foc. Canonul este ca o cameră de depresurizare a scafandrilor care revin la suprafață de la mare adâncime: revenirea este lentă, obișnuința cu noua presiune se face în timp. Este ca un triaj sanitar, ca o minicarantină sufletească din care nu ai cum să scapi, decât dacă ai răbdare și începi să te uiți înlăuntrul tău. Formula de ieșire se face numai prin introspecție serioasă: luminezi tenebrele și scoți la iveală monștrii pitiți în cotloane. Și canonul mai reușește ceva: transformă personajele biblice pe care le invocă în stări sufletești. O clipă de atenție, să explic mai clar: în stările tale sufletești! Devii tu însuți, pe rând, Adam, Cain, David, Iuda… Dar la final îmbră­ți­șarea hristică te cuprinde, așa cum nici un părinte, frate sau prieten nu te poate strânge la piept. Golit și exasperat de tine însuți, te umpli cu El.