Cântarea universului și a omului dedicată lui Dumnezeu

Frumos cântă cu adevărat omul duhovnicesc, dar la fel de frumos este și cântul întregii creații care se înalță, uneori auzit, alteori în chip tainic, înaintea lui Dumnezeu, slăvindu-L pentru toate binefacerile Sale. Însă, pe cât de minunate sunt aceste glasuri duhovnicești care înalță slavoslovie, pe atât de necurate rămân cele care proslăvesc numai patimile omenești și răutatea păcatului.

O  bună parte din canonul de rugăciune este alcătuită din imnuri și cântări regăsite și la slujbele liturgice. Dacă aruncăm o privire fugitivă asupra Ceaslovului realizăm că multe dintre textele cuprinse aici le auzim și la diferite servicii liturgice, iar acest fapt ne demonstrează că trebuie să rămânem permanent conectați la realitatea liturgică a Bisericii, la rugăciunile desfășurate în comun la Sfânta Liturghie sau la slujbele Utreniei și Vecerniei. Mergând pe recomandarea Psalmistului: „Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” (Psalmi 103, 34), nu doar la slujbe, nici doar în rugăciunea personală, ci în fiecare act al vieții noastre se cuvine să fie proslăvit Dumnezeu. Cântarea, așadar, este nu doar parte a rugăciunii liturgice, ci și parte a rugăciunii individuale, pe care fiecare trebuie să o împlinească dimineața, seara și în orice alt moment propice al zilei sau al nopții: „Ziua va porunci Domnul milei Sale, iar noaptea cântare Lui de la mine” (Psalmi 41, 11). Cântarea trebuie să fie săvârșită din inimă - „Cuvânt bun răspuns-a inima mea; grăi-voi cântarea mea Împăratului” (Psalmi 44, 1) -, pentru că este o mărturie a faptului că avem un suflet viu și lucrător: „Să râdă săracii și să se veselească; cântați lui Dumnezeu și viu va fi sufletul vostru!” (Psalmi 68, 36). De asemenea, cântarea are nevoie să fie împletită cu mulțumirea - „Ajutorul meu ești, ție-Ți voi cânta, că Tu, Dumnezeule, sprijinitorul meu ești, Dumnezeul meu, mila mea” (Psalmi 58, 21) și, de asemenea, cu așteptarea simțirii lui Dumnezeu și nădejdea în purtarea Lui de grijă - „Mila și judecata Ta voi cânta ție, Doamne. Cânta-voi și voi merge, cu pricepere, în cale fără prihană. Când vei veni la mine?” (Psalmi 100, 1-2).

Cântarea întregii creații

Nu doar omul, ci întreaga creație înalță imnuri de laudă la adresa lui Dumnezeu. Singura deosebire este că omul le înalță în chip văzut, iar natura, în majoritatea cazurilor, în chip ascuns, nevăzut. „Cântați Domnului cântare nouă, cântați Domnului tot pământul. Cântați Domnului, binecuvântați numele Lui, binevestiți din zi în zi mântuirea Lui” (Psalmi 95, 1-2). Creația se supune în întregime lui Dumnezeu și slăvește neîncetat lucrarea Sa cea sfântă în mijlocul ei. Pentru că nimic nu există, nici nu acționează fără binecuvântarea Sa în întregul univers, cu excepția omului, ființă liberă, care, nu de puține ori, alungă de la sine harul dumnezeiesc prin faptele sale necuviincioase. Însă strigătul de laudă al creației nu încetează nicicând: „Strigați lui Dumnezeu tot pământul; cântați și vă bucurați și cântați. Cântați Domnului cu alăută, cu alăută și în sunet de psaltire” (Psalmi 97, 6-7), iar, în alt loc, acesta este mărturisit ca o poruncă: „Strigați lui Dumnezeu tot pământul. Cântați numele Lui; dați slavă laudei Lui” (Psalmi 65, 1). Și nu doar atât, ci întreaga creație „se închină” Celui care a creat-o din iubire: „Tot pământul să se închine Ție și să cânte Ție, să cânte numelui Tău” (Psalmi 65, 3) și, totodată, mărturisește purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Îmbrăcatu-s-au pășunile cu oi și văile vor înmulți grâul; vor striga și vor cânta” (Psalmi 64, 14). 

Cântarea necurată

Există însă și o cântare nelegiuită, care aparține exclusiv omului. Așa cum cântarea duhovnicească s-a născut din lucrarea faptelor duhovnicești și din inspirația Duhului Sfânt, la fel și cântarea necurată s-a născut din acțiunile păcătoase, din preaplinul patimilor sufletești care au inundat interiorul omului și l-au făcut să le iubească atât de mult încât să le dedice veritabile imnuri. Psalmistul recunoaște cu amărăciune: „Împotriva mea grăiau cei ce ședeau în porți și despre mine cântau cei ce beau vin” (Psalmi 68, 14). Născute din beție și desfrânare, din mândrie sau alte fapte de rușine, cântările necurate s-au înmulțit de-a lungul veacurilor și, în prezent, domină tot mai mult realitatea exterioară, îndemnând la proliferarea păcatelor și patimilor sufletești. Și nu doar cei care păcătuiesc constant ajung să le aprecieze, ci și cei care se lasă duși de plăcerile de moment, chiar dacă își proclamă o credință vie în Dumnezeu. Despre poporul Israel ni se spune în Psaltire: „Și au crezut în cuvintele Lui și au cântat laudă Lui; dar degrabă au uitat lucrurile Lui și n-au suferit sfatul Lui” (Psalmi 105, 12-13). Ne aducem aminte, așadar, de cântarea frumoasă a lui Moise, sau de cea a Anei, mama prorocului Samuel, de cea a Deborei după biruința lui Barac, dar, în egală măsură, ne răsună în minte și episodul de tristă amintire petrecut în timp ce prorocul Moise s-a aflat patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe Muntele Sinai. Astfel, atunci poporul Israel s-a revoltat și a cerut să-i fie făcuți idoli, iar preotul Aaron a împlinit dorința lor păcătoasă creând un vițel de aur la care ei s-au închinat. „A doua zi s-au sculat ei de dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de pace; apoi a șezut poporul de a mâncat și a băut și pe urmă s-a sculat și a jucat” (Ieșirea 32, 6). Căderii în idolatrie i-au urmat imediat și lăcomia pântecelui, iar apoi desfrânarea prin cântece și jocuri. Mai puteau ei, oare, să cânte în chip curat lui Dumnezeu imnurile duhovnicești? Sau ajunseseră, de fapt, să slujească, prin cuvintele și cântările lor, numai patimile sufletești pe care le doreau în realitate? Psalmistul ne spune clar: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: «Cântați-ne nouă din cântările Sionului!». Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmi 136, 1-4).

Nimeni nu poate cânta duhovnicește în pământul propriilor patimi, în noroiul propriilor păcate. Și bine este ca, ferindu-ne de cântările desfrânate, să păstrăm numai cântarea duhovnicească în viața noastră. Iar dacă am păcătuit, ca oameni nedesăvârșiți ce suntem, să ne căim și să facem din amintirea greșelilor noastre o cântare de mulțumire adresată lui Dumnezeu pentru că ne-a scos din rătăcirea noastră, după cum ne îndeamnă un părinte înțelept: „Așa cum, după ce ai scăpat dintr-un incendiu, povestești cum te-a scăpat Dumnezeu, ca să faci cunoscut darul dumnezeiesc, tot așa și amintirea păcatelor este o cântare de mulțumire către Dumnezeu pentru mântuirea ta, o pricină de bucurie și un motiv de recunoștință” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2008, p. 305).