Care sunt inovaţiile şi abaterile de la normele liturgice, canonice şi pastorale privitoare la administrarea Tainei Împărtăşaniei?
Continuăm să prezentăm în cele ce urmează câteva dintre abaterile de la normele liturgice, canonice şi pastorale, de această dată legate de administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii.
1. Împărtăşirea creştinilor de altă confesiune sau a celor de alte religii constituie o încălcare a normelor canonice şi liturgice ale Bisericii. Chiar dacă în primele veacuri creştine au fost admise şi anumite excepţii (de exemplu, catehumenii aflaţi pe patul de moarte), cei care pot primi Sfânta Împărtăşanie sunt numai creştinii ortodocşi care s-au pregătit şi au primit dezlegare de la duhovnic. De asemenea, împărtăşirea slujitorilor sau a credincioşilor în bisericile de alte confesiuni este interzisă.
2. Sfânta Împărtăşanie nu se dă trupurilor celor morţi (cf. Canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic, 18 Cartagina). De asemenea, este interzisă practica împărtăşirii „în numele“ celor morţi, deoarece Sfintele Taine se administrează numai persoanelor vii şi în mod personal. Aici poate fi menţionată şi practica incorectă, încurajată uneori de slujitori, ca aceia care se împărtăşesc să poarte în mână mai multe lumânări, pentru cei care au murit „fără lumânare“.
3. Amânarea împărtăşirii noilor botezaţi. Noii botezaţi trebuie să se împărtăşească cu Sfintele Taine imediat după Sfântul Botez, şi nu la o Liturghie următoare. Mărturiile despre legătura celor trei Taine de iniţiere: Botezul, Mirungerea şi Euharistia sunt multe şi vechi, datând încă din epoca Părinţilor Apostolici. De asemenea, manuscrisele liturgice şi comentariile patristice menţionează că, imediat după botezarea catehumenilor în baptisteriu, aceştia intrau în biserică, participau la Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine.
4. Împărtăşirea credincioşilor pe toată durata Sfintei Liturghii. Există biserici, în oraşele mari, unde, din fericire, sunt foarte mulţi credincioşi care doresc să se împărtăşească, îndeosebi copii. De aceea, în ultima vreme, a apărut practica incorectă ca unul din preoţii slujitori să îi împărtăşească pe cei care doresc, indiferent de momentul în care se află desfăşurarea slujbei. La bisericile mari, există uneori şi practica împărtăşirii non-stop, fie la uşa de miazănoapte, fie afară, la uşa din exterior a Sfântului Altar sau în curtea bisericii.
Cred că o astfel de practică este incorectă, din mai multe motive. În primul rând, slujitorul care face acest lucru nu mai poate sluji Sfânta Liturghie, cu consecinţe ştiute deja. Cel mult, el se apropie de Sfânta Masă şi se împărtăşeşte la momentul cuvenit. În al doilea rând, se creează tulburare în biserică, prin mişcarea celor care se împărtăşesc. În al treilea rând, pregătirea celor care se împărtăşesc în astfel de condiţii este pusă sub semnul îndoielii, ei venind de cele mai multe ori să primească Împărtăşania, după care pleacă, aşa cum fac în Noaptea Învierii cu sfânta lumină sau cu paştele (anafura specială).
E de dorit ca, acolo unde situaţia locală o impune, preoţii să le explice credincioşilor că pot fi împărtăşiţi copiii şi bătrânii neputincioşi până la o anumită oră, când se apropie începerea Sfintei Liturghii, sau la momentul cuvenit, de la Chinonic. De asemenea, trebuie îndemnaţi să participe la Sfânta Liturghie, chiar dacă au fost nevoiţi să se împărtăşească mai devreme.
5. Refuzul preoţilor de a împărtăşi copiii mici, în cazul în care aceştia au mâncat înainte. Despre acest subiect am mai scris în prezenta rubrică a „Ziarului Lumina“. Este adevărat că, în practica Bisericii Ortodoxe, primirea Sfintei Împărtăşanii este condiţionată, între altele, şi de ajunare (neconsumarea vreunui aliment sau băutură de la miezul nopţii precedente până în momentul împărtăşirii). Impunerea ajunării pentru copii foarte mici, de câţiva anişori, este absurdă, îi îndepărtează pe cei mici de Sfânta Împărtăşanie şi nu este menţionată în rânduielile canonice. Se recomandă o obişnuire treptată a acestora cu ajunarea, pe măsură ce înţeleg rostul acestei rânduieli.
Tot în privinţa copiilor, considerăm că forţarea lor să primească Sfânta Împărtăşanie nu este binevenită, creând de foarte multe ori adevărate traume, greu de vindecat. Sunt cazuri în care împărtăşirea unui copil poate deveni un moment de întrerupere a rânduielii cuviincioase a Sfintei Liturghii, nu din vina lui, ci din cea a părinţilor, care îl imobilizează, forţându-l să se împărtăşească, şi a preotului care acceptă şi încurajează o astfel de practică. Astfel de copii trebuie obişnuiţi treptat cu atmosfera liturgică, prin participarea lor mai deasă la Sfânta Liturghie, însă nu forţaţi, ajungând să vadă în preot un adevărat „duşman“, asemănător celui care le face injecţie…
6. Practica primirii Sfintei Împărtăşanii în Joia Mare pentru tot anul. Există această superstiţie, potrivit căreia cine se împărtăşeşte în Joia Mare nu are nevoie să se împărtăşească un an întreg. Probabil că o astfel de „credinţă“ vine din faptul că în Joia Mare se scoate Sfântul Agneţ din care se păstrează Sfânta Împărtăşanie de peste an, însă între acest act liturgic şi ceea ce cred unii credincioşi nu există nici o legătură. Prin extensie, poate fi asociată această practică şi cu aceea de a primi Sfânta Împărtăşanie doar o dată pe an, de Sfintele Paşti, la fel de nedorită.
7. Săvârşirea Sfintei Liturghii fără împărtăşirea credincioşilor care s-au pregătit. Este o greşeală ca preotul slujitor să decidă ca, în anumite momente, credincioşii să nu primească Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă s-au pregătit. De exemplu, sunt biserici unde, în noaptea Învierii, cu excepţia preotului slujitor, nu se împărtăşeşte nimeni, considerându-se că primirea Sfintelor Paşti este suficientă, că slujba şi aşa este obositoare şi au avut timp să se împărtăşească până atunci. Consider o astfel de practică nepotrivită, pentru că scopul Sfintei Liturghii este neatins.
8. Ar mai trebui să ştim că muribunzii în stare de inconştienţă nu trebuie împărtăşiţi, pentru că primirea Sfintelor Taine este condiţionată de voinţa celui care le primeşte. Un inconştient nu îşi poate exprima dorinţa să fie împărtăşit, iar garanţia pe care o oferă familia că acesta a făcut acest lucru înainte să intre în starea de inconştienţă nu este, de cele mai multe ori, suficientă sau sinceră. Bineînţeles că, dacă preotul îl cunoaşte pe muribund şi ştie că a avut o viaţă de creştin practicant până în momentul căderii în starea de inconştienţă, îi poate da Sfânta Împărtăşanie, numai dacă poate înghiţi.
În cazul oamenilor care suferă de boli psihice, dacă sunt botezaţi, pot fi împărtăşiţi, chiar dacă nu se pot spovedi în adevăratul sens al cuvântului. Sfintele Canoane prevăd chiar şi posibilitatea împărtăşirii celor demonizaţi, numai dacă avem încredinţarea că aceştia nu vor batjocori Sfintele Taine în vreun fel (Cf. Canonul 3 al Sfântului Timotei al Alexandriei şi Canonul 4 al lui Nicolae al Constantinopolului). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)