Cartea cu anluminură
Paul Aretzu este un poet care a debutat târziu, dar de atunci vocea lui este inconfundabilă. Sensibilitatea lui creştină îl deosebeşte de autorii relativizanţi şi-i conferă o autoritate a versului care nu se prea mai regăseşte acum în poezia noastră. Ultimul său volum "Cartea cu anluminură" vine să confirme ceea ce ştiam despre el dinainte şi acest lucru bucură. Prea trăim într-o epocă a dezechilibrelor şi surprizelor ca să nu ne bucure ceva care se adânceşte într-o singură direcţie şi evită schimbările bruşte. "... la liturghie în sfântă carte deschisă pe analoghion/ vedem Fecioara pe Dumnezeu născând, îngropând." Sau în alt loc: "Ca orice începător în citit/ am orbit de la lumina literelor dintâi". Versurile lui au o anumită savoare bizantină, pierdută în mare măsură de literele româneşti. Face aşadar parte din categoria poeţilor care se întorc spre obârşii şi prin aceasta arată că poezia nu este doar fantezie şi efervescenţă ludică, ci o formă superioară de trăire a acelor idei şi realităţi pe care altfel nu le putem împărtăşi. Să ne gândim că secole poezia nu a fost autonomă, ci a intrat într-un corpus ritualic prin care cuvintele erau mai aproape de Cuvânt. "E acolo, lumina ochilor mei în felinarele Bibliilor pe raft/ o femeie... cu părul ca lâna oilor/ înfăşată într-un veston prea lung/ cu buzunarele pline de anafură, stă aşezată/ pe braţul Domnului ca un copil/ care o leagănă pe mama sa la piept, astfel este El/ ea are capul răsturnat mult pe spate, ochii ei sunt duşi în orbite/ este mama tuturor." Sunt acestea alte versuri care văd în icoană întregul cosmos şi invers, icoana este fundamentul pe care întreaga natură se sprijină. Fiul îşi îmbrăţişează mama, el, cel născut, asimilează fiinţa care i-a dat viaţă. Paul Aretzu foloseşte simbolurile religioase în mod creator, evitând simpla ilustrare. Ultimul său volum de la Editura Pământul ne dă garanţia unui poet care urmează linia unită a credinţei şi expresiei.