„Cartea singură“ a lui Sorin Mărculescu
Sorin Mărculescu este un mare poet al zilelor noastre, în ciuda faptului că lumea literară nu-i acordă onorurile care i s-ar cuveni sau îl priveşte doar ca pe un eminent traducător. Retras şi interiorizat, el a făcut din exerciţiul nobil al traducerii o practică a desăvârşirii personale, dar în egală măsură nu şi-a neglijat creaţia originală. Proiectul său „Carte singură“ durează de mai bine de patru decenii şi reprezintă un adevărat monument al liricii contemporane.
La recentul salon de carte a fost lansat volumul „Partea din toate“, care este al şaselea din proiectul deja amintit. Să ne amintim cu acest prilej de celelalte volume a căror serie a început încă din 1968, cu „Cartea nunţilor“. Au urmat „Locul sâmburelui“, „Carte singură“, „Fluviu întâmplător“, „Lumină de seară“.
Sorin Mărculescu a traversat vremurile imperturbabil crezând în misiunea sa. A tradus enorm din literatura spaniolă, realizarea cea mai de preţ fiind noua versiune a lui Don Quijote. De asemenea, a dus la bun sfârşit opera lui Baltasar Gracian, un fel de Montaigne al spaniolilor. Munca sa poartă pecetea unui spirit instruit, dar totodată şi extrem de sensibil. Rareori ştiinţa de carte face o casă atât de bună cu emoţia autentică. El a tradus şi din T.S. Eliot şi şi-a însuşit lecţia maestrului asupra raportului dintre tradiţie şi inovaţie. Poezia lui Sorin Mărculescu este de aceea un remarcabil exemplu al felului în care vechiul şi noul coabitează.
Citesc şi recitesc pagini din ultimul său volum şi sunt uimit de distincţia şi în acelaşi timp simplitatea unor versuri. El scrie amplu, dar evită stilul preţios. În egală măsură se îndepărtează şi de locurile comune. Lirica sa are o respiraţie puternică, dar şi gingăşia unei acuarele. Vizează cele mai înalte vârfuri, dar se apleacă cu nespusă graţie asupra detaliului care pulsează în apropierea noastră. Nu mai încape îndoială că o asemenea poezie distilează religiosul până la cea mai rafinată expresie. Meandrele versurilor ne atrag într-un fel de şuvoi care se duce în sus, ca un râu vertical. Felul în care au loc prefacerile de la nivelul primar al percepţiei până la găsirea formulei alchimice prin care obţine aurul spiritual este magistral. Astfel, trecerea de la cuvinte la cuvânt reprezintă o mare încercare pentru mintea şi inima autorului. Nimic în cele din urmă nu este mai important decât o asemenea lucrare care are loc concomitent în limbă şi în duh. „Îţi aşteaptă obrazul de piatră sau spini sau sterpiciune sărată sau/ glod hrănitor în el răstignirea: ce frumoasă iarna în gol va muri de lemnul din Tine-atârnată/ şi legea cristalelor gheţii va sta peste naştere...nimeni asemeni cu altul dar toate de neatins în/ încremenirea şi sufletul impenetrabil al totului sfânt....“ Versurile acestea se află la antipodul aşa-zisei creaţii haotice, aleatorii, teribiliste. În fiecare poem se simte meşteşugul care nu usucă, ci dimpotrivă înfrăgeşte materia lirică. Pajişti presărate cu stele sunt aceste poeme în care regăsim tot ce are mai valoros lirica universală, de la Dante la Rilke, la Blaga şi Arghezi.
Pot fi acuzat că folosesc cuvinte mari, dar chiar dacă este un dram de exagerare, acesta nu împovărează, ci înaripează o poezie care îşi smulge cititorii din apatie şi străbate cu ei înălţimi temute. Sorin Mărculescu se află la apogeul carierei sale, deşi modestia îl sfătuieşte că este numai la început. „Cartea singură“ îi călăuzeşte sufletul într-o lume în care, totuşi, nu este singur. (Dan Stanca)