CĂRȚILE PE MASĂ: Despre starea de cumințenie a poeziei la Gabriela Munteanu
Doamne, azi m-așez cuminte lângă Tine să vorbim..., așa începe o invitație la dezlegarea tainelor divino-umane din preacumintele volum al doamnei profesoare Gabriela Munteanu. Spațiu al dialogului cu divinitatea, Poezia devine gazdă mare a sufletului omului însetat de cuvânt. De cuvântul care împlinește, care purifică și care exprimă, printre lacrimi, Dragostea celui care stă la taifas cu divinitatea. Dragostea este singura care poate să învingă totul. Este singura care mântuiește. Este singura care mângâie Omul în întreaga lui ființă. Iar când Omul își pune în palmele lui Dumnezeu cuvântul său, atunci el simte ocrotirea divină și frumusețea fără de seamăn a vieții care trece, biruitoare, peste toate necazurile. Dragostea de semeni, iată o virtute atât de rar întâlnită azi, reașezată, cuminte, pe soclul poeziei. Este atât de sensibil cuvântul rostind iubirea, încât nu poți să nu te întrebi: de unde vine atâta putere, de unde curge, precum mierea, dulceața și uimirea din gândurile mărturisite pe albul colii de hârtie? Citind volumul de față, îți dai seama că puterea vine din suferință. Catharsis, ardere lăuntrică, pe rugul cuvântului curgând din inima omului credincios.
Poeziile sunt lacrimile necurse ale celui care-și exprimă, la superlativ, dragostea, dincolo de toate suferințele cu care ea s-a împletit în firul vieții omului. Transfigurată, realitatea devine expresie artistică. Da, este adevărat, ritmul poetic nu este postmodern, nu caută să fie pe placul celor care sunt azi la modă. Dar ce poate fi mai expresiv, mai poetic, mai frumos decât să poți să așezi cuvântul potrivit sensibilității tale creatoare? Să ai curaj să-ți mărturisești credința scriind? Să le vorbești semenilor tăi cuminte, așezat, preaplin fiind de dragoste față de toate și, mai presus, de recunoștința față de cel mai presus de toate, Dumnezeu?
Lacrimi necurse, volumul de debut al Gabrielei Munteanu (Editura Cronologia, Sibiu, 2018), este o mărturisire de taină a celor mai de preț sentimente ale umanității. Volumul îmi amintește de sensibila poetă Magda Isanos, dar și de poezia de esență mistică a Zoricăi Lațcu Teodosia sau de scrierile Floricăi Bațu-Ichim.
Volumul de poezii Lacrimi necurse capătă valențe simbolice într-o lume care se îndepărtează, încet, dar sigur, de valorile creștine. Poetul este dublat de ipostaza dascălului. A celui cu vocație creștină. A celui care-și înțelege menirea pe acest pământ, a celui care-și cunoaște locul în lume, în sufletele copiilor pe care le lucrează, asemenea unui ogor, pentru a da roade. Culegătorul viei biblice este, în poeziile din acest volum, culegătorul iubirii sincere, curate: Mi-ai dat pe mână lutul bun/ Din el să modelez iubire,/ Să văd cum cresc din mugur pur,/ Oameni ce vieții dau cinstire! Ce ar fi simfonia vieții noastre fără glasul cristalin al copiilor însetați de cunoaștere? Iată că cineva deschide calea spre școala iubirii, în care se învață cu duhul blândeții. Câtă blândețe și câte sacrificii ascunde ea? Biografia autoarei este punctul de plecare în realizarea poemelor. Viața trăită, viața mărturisită în cuvintele așternute din preaplinul gândurilor simbolizează, la Gabriela Munteanu, purificare sufletească. Scrierile din această carte sunt rodul iubirii față de familie, față de soț, față de propriul copil și față de lumea întreagă. Un volum remarcabil, valoros, prin tematica voit creștină, prin rescrierea poveștii de iubire dintre Dumnezeu și om, prin tehnica artistică reinventând emoția, omenescul, firescul clipelor de suferință transfigurate artistic în bucurie a clipelor date nouă pe pământ. Versurile trec dincolo de rațiune, transcend pământescul, înălțându-se spre Cer sub binecuvântata formă a rugăciunii, un prețios dar divin, devin o stare autentică de cumințenie a Poeziei. Mare este puterea rugăciunii, deoarece mare este puterea cuvântului rostit în căutarea sensului vieții. Și ce este altceva literatura decât Viață?