Casa boierului (II)
Unul dintre băieții boierului Noica iubea mai mult decât ceilalți membri ai familiei singurătatea. Așa se explică de ce și-a făcut o casă a lui, tot atât de mare precum cea părintească, departe de sat, în pădurea lui Pamfil, ce împrumutase chiar numele său, chemându-se așa până încoace, în vremea copilăriei mele, ba încă și mai târziu, până în ziua de azi, când s-a mai păstrat doar el, numele, adică, pădurea aproape dispărând. A rămas doar un crâng pirpiriu la jumătatea drumului dintre satul meu și Răsmirești. Ca să poată fi ținută în viață povestea.
Asupra casei n-a avut nici o putere. Nici măcar atunci când era pădure în toată firea. Așa am cunoscut-o eu. Nu atât de bine ca păsările ce-o umpleau primăvara de cuiburi și de cântece. Și ca Marin Zăpadă, care își ridicase o căsuță chiar în inima ei, pe care el zicea c-o aude bătând, cum auzea și inima casei lui Pamfil, care intrase cu totul în pământ, dar bătăile inimii ei nu se înduraseră să plece de pe lume. Cred că de dragul bătăilor inimii lui Marin. Cum gârla era aproape, moș Zăpadă, cum îi ziceau oamenii din sat, avea în spatele casei o grădină de legume. Nu ieșea decât seara târziu dintre zarzavaturi, pentru a se întoarce, a doua zi, la ele, imediat ce făcea soarele ochi.
Când mușcai dintr-o roșie sau dintr-un ardei din grădina lui, simțeai cum ți se umple cerul gurii de toate frăgezimile pământului. De aceea și venea mama să ia legume de aici. Dădea fie o sticlă de vin, fie o pâine caldă pe ele. Niciodată bani, pentru că banii lipseau. Și chiar dacă ar fi prisosit, lui moș Zăpadă nu prea îi erau de folos. Ce să cumpere cu ei? Mai mult decât ce se găsea în pădure nu avea nevoie, iar sănătate primea, cum îi plăcea lui să spună, de la Dumnezeu. Aveam câțiva ani când l-am văzut prima oară pe moș Zăpadă. Nu mi-a fost deloc greu să înțeleg de ce îl chema așa. Puteai să juri că e făcut, de sus până jos, din zăpadă. Asta am și crezut atunci. Nu doar părul și barba îi erau albe, ci și hainele de pe el. Ca să nu mai vorbesc de degetele de la mâini, care semănau cu niște lumânărele, de felul celor pe care le văzusem într-o poză în bradul de Crăciun.
Cum era vară, m-am gândit pe loc c-ar putea să-l topească lumina soarelui. Și mi s-a făcut frică. Și i-am povestit despre frica mea mamei. Iar mama a râs. Oare ce era de râs în asta?
Am fost de mai multe ori în Pădurea lui Pamfil în vara aceea și l-am găsit pe moș Zăpadă întreg, în grădina lui.
Pe urmă s-a făcut frig afară, și-n primăvară am aflat că moșul nu mai era. Se topise în timpul iernii, în vreme ce zăpadă cealaltă, chiar de acolo din pădure, nu pățise nimic. Ce dreptate mai era și asta? Nu puteam cu nici un chip să înțeleg cum!
Peste câțiva ani, cu toate că nu erau din zăpadă, s-au topit, unul câte unul, copacii din pădure. A rămas doar un biet crâng. Ca să păzească povestea. O păzise înaintea lui moșul, împrumutându-i deseori prospețimea zarzavaturilor sale.
Deși nu mai eram copil, nu m-am putut stăpâni să nu-i spun mamei:
- Vezi, mamă! Vezi? Ce ți-am spus eu atunci?