Casa Memorială „Enescu“, locul care nu respiră muzică

Dacă România este anul acesta una dintre cele mai importante destinaţii turistice cu tematici culturale, datorită celei de-a XX-a ediţii a Festivalului "George Enescu", atunci se pare că Muzeul Naţional "George Enescu" se află în altă ţară. Şi aceasta, deoarece muzeul care poartă numele celui mai important muzician român pare mai degrabă pregătit de închidere decât de vizite omagiale, jubiliare, individuale, de grup român sau străin.

În Casa cu Lei sau Palatul Cantacuzino, cum mai este numit Muzeul Naţional "George Enescu", de pe Calea Victoriei nr. 141, vizitele par mai mult a deranja decât a bucura. Aşa că, după ce plăteşti biletul de 6 lei, nefiind pensionar sau elev ca să ai reducere (3 lei /1,5 lei), primeşti un pliant care nu-ţi va fi de folos decât pentru identificarea vitrinelor, pe care oricum le găseşti cu ochiul liber. Pliantul are o logică pe care n-o poţi pricepe, fiindcă în el găseşti şi o enumerare a fotografiilor, tablourilor, obiectelor, dar pe care cu greu le poţi afla (multe obiecte expuse, printre care şi un bust, nu au nici o explicaţie) în labirintul celor trei încăperi din Palatul Cantacuzino, înainte de a fi invitat, cu destulă acreală, să ieşi pe unde ai intrat şi să te duci în spatele clădirii să vizitezi Casa Memorială a compozitorului. O clădire a Patrimoniului European Făcând abstracţie de indiferenţa nepotrivită a muzeografelor, vizita poate fi instructivă, dacă ştii de acasă câte ceva despre Enescu. Ai trecut destul de repede de poarta din fier forjat, fără să vezi blazonul Cantacuzino, atras de cei doi lei care străjuiesc treptele de marmură de la intrarea în palat şi te trezeşti în faţa uneia dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aflată în Patrimoniul European din 2007. Faţada e într-adevăr impunătoare: ferestre largi, balcoane din fier forjat, statuete, decoraţiuni, balustrade din piatră, lucarne… Construită la începutul secolului al XX-lea de Gheorghe Grigore Cantacuzino, numit şi Nababul, atât de bogat încât se spune că ar fi dorit să poleieze în aur acoperişul palatului ce se ridica sub ochii săi după proiectele renumitului arhitect Ioan D. Berindei, clădirea poartă amprenta artiştilor celebri ai epocii: G.D. Mirea, Nicolae Vermont (picturile murale), Becker, Stork (sculpturi, ornamentaţia sculpturală), Casa "Krieger" din Paris pentru tapiserii, candelabre, lămpi, vitralii. Moştenire pentru eternitate Nababul, primar, prim-ministru, şef al Partidului Conservator, nu s-a bucurat mult timp de frumuseţea Palatului, doar până-n 1913. Nici fiul Mihai nu a avut viaţă lungă, astfel că Maria (Maruca) Cantacuzino, soţia lui Mihai, doamnă de companie a reginei Carmen Sylva, devine una dintre cele mai bogate văduve ale vremii. În 1937 se căsătoreşte cu George Enescu şi cei doi vor locui, între 1945-1946, în clădirea din spatele Palatului, unde se afla, iniţial, administraţia. Moartea lui Enescu, în 1955, o determină pe Maruca să lase, prin testament, Palatul şi clădirile anexe Muzeului care, un an mai târziu, avea să poarte numele celui care a făcut ca Rapsodia Română să răsune în toată lumea. Viaţa geniului muzical Enescu - compozitor, interpret (violonist, pianist, dirijor) pedagog - a început lângă Dorohoi, în 1881, micuţul George fiind singurul supravieţuitor din cei opt copii ai familiei. La patru ani meşterea singur o vioară, pentru a reda acordurile auzite la lăutarii satului, şi prima vioară primită de el la aceeaşi vârstă se află într-una dintre vitrinele care-i reconstituie, cronologic, parcursul. Timp de cinci ani, începând cu 1888, a studiat la Conservatorul din Viena, vioară şi compoziţie, iar între 1893 şi 1899 şi-a completat studiile la Paris. Creaţia sa abordează toate genurile muzicale, într-o îmbinare a artei muzicale europene cu tradiţiile muzicii folclorice româneşti. Vitrine reci pentru un spirit viu E dificil însă să-i refaci viaţa din vitrinele numerotate: în prima, câteva fotografii de familie, cu casa de la Liveni, în următoarele, o vioară - bănuieşti că e cea pe care a primit-o la 4 ani, o scrisoare emoţionantă din partea mamei, fotografii de la Paris, partiturile Rapsodiei Române şi de pe perete, dintr-un tablou al lui Corneliu Baba, din 1984, Enescu îţi face o plecăciune, ţinând vioara în mână. Eşti tentat să faci şi tu o reverenţă, şi aşa observi mocheta pătată, ca într-un hotel de o stea. Preferi să admiri pianul Steinway - vei mai găsi un pian ce a aparţinut lui Enescu în încăperea următoare şi un altul în Casa memorială. Nu ai cum să nu admiri fotografia frumoasei Maruca. Încăperea vecină îţi atrage atenţia prin cele două vitrine care adăpostesc fracul şi costumul de academician ale compozitorului, prin fotografiile din timpul concertelor pentru ajutorarea răniţilor şi refugiaţilor din Primul Război Mondial. Dintr-un anunţ afli de concertul lui Enescu, în compania Cellei Delavrancea, pentru adunarea de fonduri spre instalarea unei orgi în Ateneu. Păşeşti mai departe, urmat ca o umbră de muzeografă, şi pe un hol strâmt găseşti o comoară într-o vitrină: fotografii cu Enescu la Academia Română, în compania lui Sadoveanu, partitura celebrei opere Oedip, Legiunea de Onoare. Următoarea încăpere, Salonul de muzică, te impresionează prin bogăţia ornamentelor pereţilor şi prin plafonul pictat de G.D. Mirea, înfăţişându-i pe Apollo şi muzele sale. Portretul în mărime naturală al prinţesei Ecaterina Cantacuzino, soţia Nababului, ulei pe pânză realizat de Elvezia Paini, nu se reflectă în cele două oglinzi vecine. În vitrine vei găsi ultimele opusuri ale lui Enescu, anii celui de-al Doilea Război Mondial şi anii exilului, fotografiile cu funeraliile compozitorului şi cu mormântul de la Pere Lachaise. Mulajul mânilor şi masca mortuară, realizate de Margareta Lavirillier Cosăceanu, întregesc acest portret unic în istoria muzicii româneşti. Iar cei doi interpreţi în carne şi oase care se pregătesc pentru repetiţia concertului din ziua următoare, concert la care te invită, îţi reamintesc că aici au loc periodic concerte, unele cu intrare liberă. Cum restul camerelor înalte aparţine Uniunii Compozitorilor nu-ţi rămâne decât să te îndrepţi spre clădirea din spatele Palatului, unde se află Casa Memorială "Enescu". Frontiere între viaţă şi artă Până ajungi la clădirea care adăposteşte Casa Memorială "Enescu" ai timp să-i constaţi degradarea: balustrada din dreapta e proptită de nişte şipci din lemn, ca un gard prăpădit de ţară, dar nici interiorul nu pare a fi renovat de curând. Tavanul e crăpat, la fel şi pereţii, şi, în acordurile muzicii lui Enescu pe care muzeografa le-a eliberat dintr-un aparat pentru tine, vizitezi repede dormitorul muzicianului - masa, patul, icoanele de pe pereţi, fotografiile din copilărie -, camera Marucăi, unde se află un imens şifonier cu oglinzi, canapeaua franţuzească pentru conversaţie, baia, Salonul de muzică, unde tronează pianul, sfeşnicele, secretaire-ul şi te afli din nou în holul cu biblioteca bogată, unde zăreşti toate volumele Enciclopediei "Larousse", dar şi alte cărţi în franceză şi germană. Cum ai ieşit din muzeu, încetează şi acordurile muzicii, dovadă că noi, oamenii de rând, nu putem spune, precum marele Enescu: "Nu au existat la mine frontiere între viaţa şi arta mea. Am trăit, am gândit, am respirat totul prin muzică".