Casa unde te întorci în timp

Am crede, trecând pragul Muzeului Memorial "Constantin I. şi Constantin C. Nottara", că actorul şi fiul său, compozitorul, au plecat într-o mică vacanţă, iar noi suntem cei care au onoarea de a se îngriji de casă în lipsa lor. Căci totul străluceşte de curăţenie în aceste încăperi care refac viaţa unor oameni ce au constituit modele pentru contemporanii lor, iar dacă generaţia noastră va da dovadă de înţelepciune, atunci vor fi şi pentru noi călăuze întru frumos.

La nici 100 de metri de lumea pestriţă a Pieţei Gemeni, pe bulevardul Dacia, numărul 105, o clădire de 80 de ani trece prin zile în ritm lent, păzită de bustul lui Constantin I. Nottara, realizat de Miliţa Petraşcu. O placă memorială anunţă, printr-un dezacord, că aici "a locuit actorul Nottara şi compozitorul Nottara". Steagul zdrenţuit de la etajul întâi flutură în vântul lui februarie deasupra cabinei albe din plastic a poliţiei comunitare, şi aparatul foto face eforturi să nu prindă în cadru acest element mai puţin plăcut privirii. În timp ce apăsăm butonul soneriei, afişul de pe uşă anunţă că programul de vizitare e de la 10:00 la 16:00, mai puţin lunea şi marţea, când e închis. O muzeografă ne deschide şi ne va fi gazdă discretă şi amabilă. Biletul de intrare este 5 lei (2 lei din martie pentru elevi, pensionari) şi în schimbul unui leu primim un pliant cu date despre muzeu. De la Ierusalim la Bucureşti Casa în care ne aflăm cuprinde două destine, structurate pe nivele - la parter, al actorului Constantin I. Nottara (1859-1935) şi la etajul întâi, al fiului acestuia, compozitorul Constantin C. Nottara (1890-1951). Construită în 1931, cu ajutor din partea Sindicatului Artiştilor Dramatici şi Lirici din Bucureşti, pe terenul familiei stabilite în Bucureşti la începutul secolului al XIX-lea, unul dintre strămoşi fiind învăţătorul copiilor domnitorului Nicolae Mavrocordat şi patriarh al Ierusalimului în anii 1730, clădirea a devenit muzeu în 1956, prin donaţia Anei Nottara, soţia compozitorului. Până la moarte, în 1981, aceasta a fost angajata muzeului şi a locuit în casa de la numărul 105, completând şi îngrijind colecţia ce poartă numele celor două mari personalităţi. 60 de ani pe scena Naţionalului Chiar la intrare se află măsuţa de machiaj a actorului, în vitrina măsuţei se zăresc tuburi cu urme de fard, un briceag, o pilă, şi cu siguranţă că unchiul care i-a adoptat pe viitorul actor şi pe sora sa, după ce au rămas orfani, nu s-ar fi opus dorinţei nepotului său de a face teatru, dacă ar fi ştiut că acesta va duce spre faimă numele familiei sale. Constantin a încercat să-şi îndeplinească visul de a fi actor, dar să şi respecte voinţa unchiului, aşa că pe ascuns juca teatru, devenind student al Conservatorului de Artă Dramatică şi Lirică la 16 ani, acelaşi Conservator unde va reveni ca profesor peste ani. La 24 de ani porneşte spre Teatrul "Odeon" din Paris şi studiază teatrul alături de fraţii Coquelin, Delaunay. Se întoarce în ţară pentru a juca 60 de ani pe scena Naţionalului, în aproape 700 de roluri. Profesor la Conservatorul de Artă Dramatică, director de scenă, traducător, a făcut din actorie artă şi cele mai mari nume ale scenei româneşti i-au fost studenţi: Elvira Popescu, Constantin Tănase, Lucia Sturdza Bulandra, Tanţi Cocea, George Calboreanu, George Vraca. Fotografiile şi dedicaţiile acestora se află de-a lungul scării care duce la etaj, o adevărată galerie a marilor artişti ai scenei teatrului secolului trecut. "O voinţă de fier…" În salonul de la parter impresionează simplitatea mobilierului şi privirea este atrasă, inevitabil, când de bibliotecă (în tot muzeul sunt aproape 7.300 de volume, cele mai multe legate în piele, în franceză, română), când de fotografiile de pe perete (îl înfăţişează pe actor la 3 ani sau în rolurile jucate), când de afişele spectacolelor sau caricaturi. În vitrină putem vedea ochelarii, peniţa, inelul cu sigiliu, un jurnal al lui Nottara. Medaliile primite sunt şi ele numeroase. Aici un jilţ, dincolo o lampă cu un abajur imens, din pânză, mai încolo statuete din bronz primite de la admiratori, picturile în ulei ale lui Corneliu Baba, comandate de fiul lui C.I. Nottara, din dorinţa de a reface arborele genealogic al familiei sale. Dormitorul este şi el simplu, fotografiile familiei veghează parcă şi acum asupra actorului, deşi patul în care s-a prăpădit acesta a rămas gol din 1935. Un şifonier cu oglindă, o noptieră, o masă pe care se află o mapă mare care cuprinde extrase din presa vremii despre activitatea celor doi mari oameni, şi muzeografa deschide la întâmplare mapa, la un articol din "Adevărul literar şi artistic" din 1920: "O voinţă de fier, o pasiune de teatru susţinută de o ambiţie pe care nimic nu a putut-o înfrânge", citim, şi oglinda de aproape doi metri din faţa noastră pare să răsfrângă imaginea actorului, refăcută din toate aceste fragmente din viaţa lui. Poate că e doar o părere, aşa că urcăm scara în spirală, cu ochii la fotografiile de pe pereţi până la etajul întâi, în atmosfera în care a trăit fiul Eleonorei (şi ea artistă, dar fără a urca prea mult pe scenă din cauza sănătăţii şubrede după naştere) şi al lui C.I. Nottara. Când vioara cântă Simplitatea mobilierului de la parter e înlocuită de un oarecare gust pentru lux şi pentru estetic. Cel care a studiat vioara de la 9 ani şi a pornit şi el spre studii la Paris, elev al lui Enescu, care a devenit un apreciat compozitor, a preferat mobila de palisandru comandată special pentru încăperea destinată biroului. Impresionează numărul mare de cărţi din biblioteca îmbălsămată cu mirosul discret şi din ce în ce mai rar de carte veche. Poate că vioara din vitrină mai cântă şi acum cărţilor, ca în poveştile copilăriei noastre, când obiectele prindeau viaţă noaptea. Iar porţelanurile de Sevres, vasele japoneze, chinezeşti, piesele de mobilier oriental, obiectele din sticlă de Boemia, Murano, Galle, dansează şi ele, când nu le vede nimeni, sub lumina candelabrului de cristal din Boemia din sufragerie. Pianul Bechstein din micul salon nu poate rămâne deoparte în acest spectacol, deşi el e singurul care prinde viaţă şi în timpul zilei. Aici au loc serate muzicale, susţinute de elevii liceelor de muzică sau de studenţii Conservatorului, tradiţia iniţiată de Ana Nottara fiind astfel dusă mai departe. În dreapta sufrageriei se află o vitrină, cu caseta de bijuterii care se găsea pe măsuţa de machiaj, dar care a fost mutată aici pentru a o proteja, bomboniere din porţelanuri fine, o măsuţă de joc în faţa vitrinei, flancată de două scaune şi două jilţuri. Nu bănuim deloc că e o măsuţă de joc, abia când muzeografa trage un sertar şi vedem locul marcat pentru jocul de table înţelegem că oamenii acelor vremuri se delectau, mai ales seara, cu o partidă de table. "Când ating un obiect de aici, din casă, îmi spun că înaintea mea mâini ale unor oameni celebri l-au atins şi am aşa, un sentiment de bucurie că pot să mă aflu aici, în mijlocul acestei istorii", mărturiseşte ca pentru sine muzeografa. Vedeţi ce simplu e să fii în mijlocul istoriei şi să-ţi umpli sufletul cu bucurie? E suficient doar să treci de poarta de la numărul 105, de pe bulevardul Dacia. Sau de orice uşă unde se află o casă memorială, un muzeu.