Căsătoria, pecetea iubirii

Binecuvântând viaţa credincioşilor de la leagăn până la mormânt, Biserica le-a binecuvântat, cu siguranţă, şi familia. Învăţând că Nunta sau Cununia este una dintre cele şapte Sfinte Taine, Biserica arată un interes deosebit faţă de unitatea familiei, promovând iubirea dintre soţi şi odrăslirea de copii. Sfinţii Părinţi definesc căsătoria drept "o taină a iubirii", iar familia, "o mică biserică". Ea are la temelie consimţământul liber exprimat al viitorilor soţi, care alcătuiesc un singur trup, un întreg indisolubil, o unitate bazată pe iubire reciprocă şi liberă alegere, pe care nimeni şi nimic nu ar trebui să o poată distruge, nici chiar moartea.

Familia, convieţuirea bărbatului cu femeia, este o instituţie întemeiată de Dumnezeu în Grădina Raiului: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el", a zis Dumnezeu (Facere 2, 18). Şi a creat femeia, arătându-se prin aceasta că omul nu este sortit să trăiască în singurătate. Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria, pecetea iubirii, presupunând întrajutorarea soţilor şi aspectul de dăruire şi de jertfă. Este vorba aici despre o dăruire reciprocă a soţilor de a căuta mereu să fie unul pe placul celuilalt, nu prin a se domina în mod egoist, adică bărbatul să-şi impună tiranic şi violent punctul de vedere, iar femeia să-şi împlinească toate dorinţele prin viclenie şi falsitate. Nu. Înţelegerea dintre soţi înseamnă a se adapta unul la firea celuilalt, nu pentru a se domina, ci pentru a se dărui. Din momentul în care cei doi soţi fac un singur trup prin Taina Cununiei, putem spune că ei devin inseparabili. Învăţând arta de a trăi în doi, nicăieri nu poate fi omul mai fericit ca în sânul familiei sale, mai ales dacă în acest mediu domnesc dragostea, înţelegerea, armonia, fidelitatea, sinceritatea, încrederea, respectul, tandreţea. Aceasta este de altfel şi dorinţa părinţilor celor doi miri din faţa Sfântului Altar, care s-au jertfit din iubire pentru creşterea şi formarea lor în viaţă. Acum e momentul ca tinerii să le mulţumească şi să îi răsplătească pe viitor cu aceeaşi iubire dezinteresată, căci, aşa cum spune un proverb, există trei atitudini faţă de părinţi: cea mai înaltă este de a-i ajuta, a doua de a nu-i supăra şi cea de-a treia de a-i suporta. Copiii, florile din grădina familiei Viaţa de familie se împlineşte prin naşterea de copii. Aceştia întreţin mereu aprins focul sacru al unităţii familiale. Ei sunt aceia care poartă în fiinţa lor însăşi fiinţa părinţilor, pe care o transmit generaţiilor următoare, asigurându-le nemurirea. Totodată, copiii contribuie la păstrarea suportului moral al iubirii dintre soţi, la menţinerea echilibrului, siguranţei, unităţii, stabilităţii şi fidelităţii conjugale. Câte neînţelegeri, câte neplăceri, câte neajunsuri sau supărări nu se destramă şi dispar la zâmbetul nevinovat al unui prunc? De aceea, absenţa copiilor din familie constituie un gol pe care nimeni şi nimic nu-l poate umple. Familia fără copii este o grădină fără flori, este un clopot fără glas, este un pom fără rod, este precum o zi fără soare. Soţii au datoria de a-L chema pe Dumnezeu în familia nou-întemeiată, iar El îi va binecuvânta cu sănătate, fericire, bucurii, dar de copii, ajutându-i să treacă peste toate obstacolele vieţii. Casa este un "templu", în care soţii Îi slujesc Domnului şi unul altuia cu dragoste. Totodată, ei au obligaţia firească de a cerceta Biserica, căci aceasta este laboratorul în care se lucrează mântuirea sufletelor, de a se ruga unul pentru altul cu credinţă şi nădejde neclintită şi de a se strădui prin fapte bune spre a dobândi Împărăţia cerurilor. La baza căsniciei se impune să stea în permanenţă dragostea. A iubi înseamnă a-ţi găsi propria fericire în fericirea celui de lângă tine, dăruindu-i-te cu întreaga ta fiinţă. Bărbatul întregeşte femeia, iar femeia îşi încununează bărbatul. Familia întemeiată pe dragoste curată este "un colţ de Rai", în care soţul şi soţia se bucură de această viaţă pământească şi îşi pregătesc împreună viaţa cea fericită pentru eternitate. Soţul este darul pe care Dumnezeu îl face femeii, iar soţia este darul pe care Domnul îl oferă bărbatului. Şi acest dar se cuvine a fi preţuit, soţii clădindu-şi viaţa de familie pe stânca cea tare a iubirii adevărate şi dezinteresate. Cele două verighete, pe care soţii le vor purta neîncetat pe degetele lor, simbolizează chiar această iubire care i-a unit o dată pentru totdeauna. Iar dacă în viaţă vor avea uneori şi momente neplăcute, poate fi de ajuns să se uite la aceste verighete şi, privindu-le, îşi vor reaminti că şi-au promis credinţă şi dragoste unul altuia până la mormânt. Şi astfel, având mereu vie în memorie această amintire, poate vor reuşi să treacă mai uşor peste momentele de cumpănă ale vieţii. Iubirea sinceră pe toate le învinge. Ea nu cade niciodată (I Corinteni, cap. 13, 8). "Datoriile soţilor constau pe de o parte în credinţă, iar pe de altă parte în concordie" În familie intervin şi unele momente de criză, ca: neînţelegeri, nepotriviri, boli, nemulţumiri, ispite. Aceste etape dificile pot fi şi trebuie depăşite prin înţelepciune, înţelegere şi comunicare. Uneori eşti nevoit să jertfeşti pe altarul familiei propria ta voinţă, lăsând la o parte mândria, orgoliul, încăpăţânarea, egoismul şi să ajungi la concluzia că viaţa celuilalt este mai preţioasă decât propria ta viaţă. Un preot vârstnic spunea că pentru păstrarea păcii şi a fericirii în familie este suficientă împlinirea unei singure condiţii: soţul şi soţia să nu fie tulburaţi amândoi în acelaşi timp, ci pe rând. Hristu Andrutsos scria: "Datoriile soţilor constau pe de o parte în credinţă, iar pe de altă parte în concordie. Credinţa (care exclude toate motivele ce aduc paralizarea şi ruperea legăturii căsătoriei) se manifestă în încrederea pe care o au soţii unul faţă de altul, fără ascunderea gândurilor şi rămânând neinfluenţaţi de gelozie, în identificarea intereselor şi a onoarei şi în participarea la desfătări, griji, suferinţe şi dureri. Iar concordia, care dirijează raporturile soţilor, contribuie la tolerarea reciprocă în dragoste, fiecare trecând cu vederea lipsurile şi slăbiciunile celuilalt şi fiecare să-şi îndeplinească slujba respectivă în cercul său propriu". Din nefericire, societatea omenească trece în prezent printr-o gravă criză morală şi spirituală, când divorţul este la ordinea zilei. De ce? Pentru că violenţa în familii, atât cea fizică, cât şi cea verbală, a atins cote alarmante. Poate că de vină sunt şi neajunsurile vieţii grele pe care o trăim. Şi, totuşi, nimic nu poate scuza un comportament nepotrivit în cadrul familiei. Pentru că atunci această "mică împărăţie privată", care este familia, îşi pierde unitatea, seninătatea şi siguranţa, iar respectul şi iubirea rămân simple cuvinte. Din icoană a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, familia ajunge să oglindească iadul cu toate ororile lui. Atunci nu ne mai mirăm auzind o soţie numindu-şi soţul "diavol". Urmează minciuna, trădarea, infidelitatea, despărţirea. "A-ţi trăda iubirea, opinează Paul Evdokimov, înseamnă a te trăda pe tine însuţi. Iubirea nu poate fi impusă. Făgăduinţa fidelităţii include realităţile cele mai profunde ale vieţii omului. Ea nu se impune din afară, ci vine dinlăuntru, din cele ale inimii, şi se adresează libertăţii spiritului ca o invitaţie la praznic şi o chemare la suferinţă." Niciodată viaţa nu este lipsită de încercări. Uneori apar necazuri, alteori bucurii. Adevărata înţelepciune constă în a trece peste toate obstacolele vieţii prin înţelegere, prin iubire, şi nu prin violenţă, care duce inevitabil la nefericire şi la dezbinare. Cine dăruieşte, acela şi primeşte Familia, nucleul societăţii, este şi o mică biserică. "Căminul este locul în care trebuie să ne găsim aici, pe pământ, fericirea. Dacă n-o găseşti în cămin, unde altundeva ai putea-o găsi? Dar ca s-o găseşti, trebuie să depui efortul de a învăţa arta de a trăi în doi şi de a dărui celuilalt fericire. Abia atunci o vei găsi şi tu." În legile căsătoriei, binele comun este mai important decât cel particular. Această formulă fundamentează principiul indisolubilităţii şi îşi dezvăluie raţiunea secretă: persoana este totalmente subordonată binelui comun. Chemarea evanghelică de "a-ţi pierde sufletul pentru a ţi-l salva" se referă la pierderea sufletului pentru salvarea lui, a acestui suflet, nu pentru binele comun. Iar când cineva îşi dă sufletul pentru altcineva, n-o face pentru vreun folos, ci din iubire pentru acela, iar iubirea are suprema putere de a schimba viaţa celuilalt. Niciodată: "Te iubesc pentru a te salva", ci întotdeauna: "Te salvez pentru că te iubesc". Un păcat extrem de grav, cu atingeri considerabile la stabilitatea vieţii de familie, este cel al adulterului sau al desfrânării. Spun aceasta deoarece prin comiterea acestui păcat se rupe liantul dintre soţi. Prin definiţie, adulterul înseamnă infidelitate, necredinţă, trădare, adică o călcare în picioare a tuturor principiilor solide care se impun a sta la baza căsniciei. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe soţi: "Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului" (I Corinteni 7, 3). Această iubire include, cu siguranţă, şi fidelitatea. Or, în clipa în care unul dintre soţi îşi caută refugiul în braţele altei persoane, iubirea se perverteşte. Indiferent care sunt motivele invocate de către adulterin, acestea nu au justificare, dacă ne gândim la faptul că familia se întemeiază pe iubire dezinteresată şi pe credinţă. Prin adulter, respectul reciproc este călcat în picioare; nu mai putem vorbi de sinceritate, care este exclusă. Orice legătură trupească în afara familiei este "urâciune" în faţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, adulterul este o chestiune la ordinea zilei. Sunt persoane care mărturisesc, nu cu părere de rău, ci cu nonşalanţă, că şi-au înşelat partenerul de viaţă sau chiar se laudă cu diversele cuceriri făcute într-un univers extrafamilial. Când un asemenea om ajunge la convingerea că a greşit (mustrat fiind probabil de conştiinţă), aşteaptă iertare din partea soţului sau a soţiei, ca şi cum ar fi îndreptăţit să o primească. Mai există concepţia greşită că bărbatului îi este permis orice experiment şi că soţia este obligată să-l ierte de fiecare dată. Nu este aşa. Dacă vine iertarea, de cele mai multe ori rămân anumite resentimente, se păstrează un foc mocnit, care la cea mai mică adiere este gata să se aprindă. De aici provin certurile, neînţelegerile şi apoi, în final, divorţul. De fapt, singura pricină acceptată ca motiv serios de divorţ este adulterul. O spune Mântuitorul: "Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter" (Matei 5, 32). Totodată, Iisus Hristos nu condamnă doar adulterul în sine, ci şi intenţia păcătoasă: "Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 28). Viaţa de familie şi crucea ei Întâlnim oameni care afirmă cu gravitate: "Soţia mea este bolnavă. Sunt şi eu bărbat… Trebuie să mă înţelegeţi". Dar, oare, la Cununie nu s-au angajat că-şi vor fi alături unul altuia până la moarte şi la bine, şi la greu? Nimeni nu doreşte să se îmbolnăvească, însă dacă unul dintre soţi trece printr-o încercare, aceasta poate fi mai uşor suportată şi depăşită în doi. Adulterul nu face altceva decât să adâncească şi mai mult rana, răpind dorinţa de-a lupta pentru viaţă şi conduce pe cel suferind la deznădejde. Mai auzim şi de aşa-numiţii "prieteni de familie". Multe sunt cazurile în care această prietenie se transformă într-un adevărat infern. Stau la masă unii cu alţii, se vizitează, se respectă la vedere, iar în ascuns se petrec acţiuni josnice, nedemne de un om. Păcatul trecut cu vederea de oameni nu rămâne nepedepsit de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Depinde şi de pocăinţa pe care o face cel ce a greşit. Deci, să nu aşteptăm pedeapsa divinităţii, ci să facem ceva până când mai putem, reparând răul pe care l-am cauzat celor care ne iubeau şi care poate că ne mai iubesc, aşteptând întoarcerea noastră. Soţul sau soţia care reuşeşte să treacă peste adulter se aseamănă cu Dumnezeu, fiindcă iertarea este dumnezeiască. Oricum, adulterul este cea mai gravă întinare a iubirii dintre un soţ şi o soţie. Este un păcat condamnat de Dumnezeu, dar şi de cei care apreciază căsnicia la adevărata ei valoare. Viaţa de familie îşi are crucea ei. "Este crucea datoriei omeneşti", remarca Nicolae Iorga, cruce care, pe măsură ce este dusă cu cinste şi demnitate, oferă bucuria datoriei împlinite. Iar acesta este tocmai sensul vieţii. Tinerii căsătoriţi trebuie să se comporte în aşa fel, încât căsnicia lor să se identifice cu iubirea dintre Iisus Hristos şi Biserica Sa. "Bărbatule, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, iubeşte-ţi femeia, precum Hristos Şi-a iubit Biserica (şi Şi-a dat viaţa pe Cruce pentru ea). Voieşti ca femeia să te asculte aşa cum Biserica Îl ascultă pe Hristos? Îngrijeşte-te şi tu de dânsa după cum şi Hristos S-a îngrijit de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-ţi dai sufletul pentru dânsa, chiar de ai suferi orice, totuşi nimic nu ai făcut în comparaţie cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică". Astfel, iubirea dintre soţi va deveni cu adevărat elementul de legătură, capabil să îi ţină într-o unire desăvârşită, pe care nimeni şi nimic nu o va putea clinti. Concubinajul, o sfidare a instituţiei familiei Din nefericire, pe zi ce trece familia parcă îşi pierde din însemnătate. Tinerii nu mai sunt dornici să întemeieze o familie prin Sfânta Taină a Cununiei. Preferă să locuiască împreună, comportându-se ca doi soţi. Poate trăiesc cu teama de a nu ajunge la un divorţ înainte de vreme şi de aici reticenţa faţă de căsătorie. Uită, însă, că a trăi în concubinaj este un păcat. Biserica este categoric împotriva concubinajului. Permite a doua, chiar şi a treia nuntă, numai ca oamenii să nu trăiască în concubinaj. Dacă două persoane, bărbat şi femeie, ajung să conştientizeze că se iubesc şi că nu mai pot trăi unul fără celălalt, nu ar mai trebui să sfideze instituţia sfântă a familiei. Cum putem defini altfel concubinajul decât ca fiind o parodiere a familiei? Unii tineri invocă motivul că nu au bani, alţii că nu sunt pregătiţi pentru un pas atât de mare sau că peste un timp se vor "sătura unul de altul". Dar nici un pretext de acest gen nu le dă dreptul de a se muta împreună, aruncând ruşine asupra părinţilor lor. Câţi părinţi nu vin plângând la biserică din această cauză? Iar dacă din acest "simulacru" mai rezultă şi copii, problema se complică. Este adevărat că dacă doi tineri concep căsătoria numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupeşti, ei se plictisesc repede. Căsătoria începe cu o iubire reciprocă trupească şi sufletească dezinteresată, prin care eşti pregătit să suporţi toate jertfele şi oboselile de dragul jumătăţii tale, evitând păcatul desfrânării, pentru că a şaptea poruncă dumnezeiască spune clar: "Să nu fii desfrânat". Tocmai pentru a preîntâmpina această stare de lucruri, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: "Din cauza desfrânării, fiecare bărbat să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Fiindcă mai bine e să se căsătorească decât să ardă" (I Corinteni VII; 2, 3, 9). De aceea, ar fi indicat ca tinerii să fie căsătoriţi în faţa legii, ca apoi să primească binecuvântarea lui Dumnezeu prin Biserică şi să nu trăiască în concubinaj, aducându-şi aminte că bărbatul se sfinţeşte prin femeie, iar femeia prin bărbat (I Corinteni; VII; 14), dar numai în cadrul căsătoriei şi, astfel, de mână vor intra în Rai.