O zi solemnă - 10 mai 1866

La 10 mai 1866, acum 160 de ani, România trăia un eveniment aparent firesc, se mai petrecuse de multe ori în istoria ultimelor decenii ca un domn să fie încoronat pe tronul țării, dar la acel moment nimeni nu bănuia că, de fapt, o eră nouă avea să înceapă odată cu proclamarea ca domnitor a lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. La 8 mai 1866, însoțit de Ion. C. Brătianu, viitorul domn punea piciorul pe pământ românesc și se îndrepta spre București, iar printre primele sale acte pe care cei din anturajul său i le-au solicitat a fost acela de a grația un cleric.

Revista „Convorbiri Literare” din noiembrie 1936 consemna faptul astfel: „Cea dintâi semnătură solicitată Principelui Carol de Hohenzollern, la sosirea sa în ţară, pe când se oprise la conacul Goleştilor, în ziua de 9 Mai 1866, a fost actul de graţiere a Mitropolitului Calinic, osândit, împreună cu boierul Rosnovanu, pentru uneltiri împotriva Unirii şi alegerii unui Principe străin”. Carol I avea să facă acest gest, iar peste timp viitorul Mitropolit primat avea să-i fie unul dintre cei mai devotați supuși și chiar un apropiat. A doua zi, la 10 mai 1866, prințul Carol avea să intre în București, iar anecdotica epocii amintește că domnul a fost condus spre locul unde avea să fie găzduit, casa Golescu, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureștiul acelei perioade. Ce este această casă?, a întrebat viitorul domn. Este palatul domnesc, Măria Ta, i-au spus cu mândrie cei din suită, unui prinț de Hohenzollern foarte mirat și pentru care palatul avea, desigur, alte dimensiuni. Și tot anecdotica a înregistrat faptul că și viitoarea regină Elisabeta la sosirea în București a avut aceeași mirare... Aveau să mai treacă ani până când în capitala țării se va fi ridicat un palat demn de un rege.

Un ceremonial religios și un discurs memorabil

În ziua de 10 mai 1866, când noul domn intră în București și este încoronat, Mitropolitul prezidează întregul ceremonial. Iată cum descrie ziarul „Gazeta de Transilvania” din 18 mai 1866 evenimentul acesta: „Ajungând la Mitropolie domnitorul fu primit de eminența sa părintele mitropolit Primat, însoţit de un numeros cler, cu Crucea și Evanghelia și fu condus în biserică. După terminarea Te Deumului, Maria Sa a intrat în Camera Deputaților. Măria Sa s-a urcat pe estrada tronului și a depus jurământul”. Și în numărul din 11 mai 1866, ziarul „Românul” al lui C.A. Rosetti nota pe prima sa pagină despre cum s-a desfășurat ceremonialul din Parlament: D. Colonel N. Haralambie, membru al înaltei Locoteninți Domnesci, citește următorul jurământ: „Jur de a fi credincios legiloru țării, de a păzi religiunea României, precum și integritatea teritorului ei, și de a domni ca Domn Consti­tuționalu. Măria Sa Domnul, cu mâna pe Sfânta Evangelie și Sfânta Cruce rostește cu glas mare «Jur!», după aceasta, Măria Sa, subscrie actul jurământului care se adiveresce de Eminența Sa Mitropolitul Primat și se contrasemnează, de întregul ministeriu - Acestu actu se depune de către domnulu Primul ministru în mâinile D. M. Costache Preșe­dintele Adunareî, care anunță Camerei această depunere...”. Același ziar a consemnat și discursul pe care Carol I l-a rostit în calitate de domn al țării, în fond primul său discurs: „Ales de către națiune, cu spontaneităte, Domn al Romăniloru, mi-am părăsită făr’a sta la îndouială, și țară și familie, spre a respunde la chemarea acestui poporă care mi-a încredințat destinatele sale. (aclamațiuni entusiastice). Puindu piciorul pe acestă pământ sacru, am și devenit Romăn. Primirea plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii sper că’mi va fi dat a le îndeplini. Eu vă aduc uă inimă leală, cugetări drepte, uă voință tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie, și acel neînvins respect către lege, pe care l-am culesu în exemplul alor mei. (Ura! prelungite) Cetățean astădi, mâine, - de va fi nevoe - soldat, Eu voi înpărtăși cu d-v. soarta cea bună ca și pe aceea rea. (Aclamațiuni repețite), din acestă momentu, totul este comun între noi. Credeți în mine, precum cred eu în d-v. Singuru numai Dumnezeu pote ști ceea ce viitorul păstreză patriei nostre! Din parte-ne se ne mulțumim întru a ne face datoria. Se ne întărim prin concordie! Se unim puterile nóstre spre a fi la înălțimea evenimentelor! Providenția care a condus pe alesul d-v. până aci, și care a înlăturat tóate piedicile din calea mea, nu va lăsa neîndeplinită opera sa. Trăiască Romănia!” Același ziar, „Românul”, mai are pe aceeași primă pagină și textul unui mesaj al cetățenilor din Severin și Mehedinți care, privit astăzi, la 160 de ani distanță, ne confirmă că tot ceea ce au simțit acei oameni în acele clipe s-a împlinit: „Ziua în care Alteța Voastră a călcat pe pământul României este pentru noi o sărbătoare națională. Ea va fi una din epocele cele mai însemnate în analele țării noastre.”

Ce a însemnat domnia lui Carol I pentru România?

La 1866, din punct de vedere al statutului juridic internațional România era o entitate statală cu armată, instituții și o Consti­tuție proprie, dar aflată sub jurisdicția Imperiului Otoman și sub garan­ția colectivă a Marilor Puteri, ­conform hotărârilor Congresului de la Paris din 1856. Cu alte cuvinte, nu era un stat independent! Nici din punct de vedere economic, social ori cultural situația nu era strălucită. România nu avea o industrie proprie, nici căi ferate, era dependentă de importuri și de tehnologiile din Occident, economia era una bazată pe agricultură. Nu existau partide politice, ci doar grupări care împărtășeau idei care în deceniile următoare vor deveni doctrine politice ale celor două partide care vor guverna țara: Partidul Național Liberal și Partidul Conservator. Despre cultură este suficient să ne raportăm la celebrul eseu al lui Maiorescu din 1868, cel care a definit cel mai bine situația societății și culturii românești, ambele marcate de acele „forme fără fond”. Acestea erau coordonatele lumii românești de la 1866.

În cei 48 de ani de domnie, această lume s-a schimbat radical, iar transformările pozitive, de substanță, au predominat neîmplinirilor inerente oricărei societăți umane. Prima și cea mai însemnată schimbare a fost aceea a statutului juridic inter­național - obținerea indepen­denței de stat, realizată cu jertfele soldaților români pe câmpurile de luptă din Bulgaria. La 1878, în urma Congresului de la Berlin, marile puteri au recunoscut România ca stat independent. Devenit rege al României din 1881, Carol I a urmărit cu consecvență propășirea țării sale, dând adeseori, prin exemplul personal, un imbold contemporanilor săi. Sub Carol I s-au fondat instituții durabile și solide și astăzi, iar Biserica Ortodoxă Română a cunoscut aceeași înflorire ca a țării și a devenit autocefală în 1885. Și tot în vremea regelui Carol I s-a născut acea idee, a unei Catedrale Naționale care a rămas doar la stadiul de deziderat și pe care noi, cei de azi, am avut bucuria de a o vedea materializată.

În 1914, când regele Carol I a murit, bilanțul său era unul remarcabil: fondase o dinastie care avea să conducă România până în 1947, lăsa în urmă un stat respectat în Europa, o putere regională, o țară bogată și prosperă cu peste 3.000 km de cale ferată și cu instituții solide. Cu siguranță, așa cum englezii au denumit perioada 1837-1901 ca fiind perioada victoriană, adică perioada în care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a fost condus de către regina Victoria, și românii ar trebui să numească intervalul 1866-1914 drept perioada lui Carol I. Substanțiala moștenire - o Românie modernă și europenizată pe care emblematicul suveran a lăsat-o gene­rațiilor viitoare - îl îndrep­tățește pe marele rege Carol I să dea numele său acelei epoci, fără precedent în istorie, în care România a făcut definitiv saltul din Evul Mediu spre modernitate.