Sus, în cearcănul lui Dumnezeu

Întrucât în curând urmează să apară o nouă ediție, revizuită și adăugită, a volumului Poemele Filocalice, semnat de Alexandru Mironescu, voi nota sau relua mai jos câteva gânduri despre acest subiect, și personale, și ale câtorva apropiați ai autorului. Dacă ediția primă a acestui volum a apărut la Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor (1999), ediția secundă, îngrijită de Anca-Lorena Sacalîș, este în pregătire la Editura Renașterea a Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului.

Poemele lui Alexandru Mironescu nu-s tocmai lesne de citit, căci sunt încărcate de duh și de înțelepciune creștină precum copacii ale căror roade înclină din greu crengile către toamnă. De aceea unii poeți recu­nos­cuți, dar opaci la aceste inefabile, le-au privit cu reținere, dat fiind con­ținutul strict duhovnicesc al acestor creații.

Nu întâmplător, fiica lui Alexandru Mironescu, doamna Ileana Mironescu, cea care s-a ocupat direct de editarea postumă a acestor poeme, a apelat la unul dintre prietenii de familie, el însuși poet, Mitropolitul Bartolomeu Anania, pentru a scrie un Cuvânt înainte la prima ediție. Iată câteva gânduri ale poetului Bartolomeu Anania, cel care a participat nu o dată la cenacluri și cercuri literare private, alături de Alexandru Mironescu, de Vasile Voiculescu, de părintele Daniil Sandu Tudor etc. - precizând că memoriile mitropolitului au devenit peste ani mărturii edificatoare și sunt socotite astăzi prețioase pagini de istorie a literaturii române:

„Pe Alexandru Mironescu, căruia prietenii apropiați îi spuneau Codin, l-am pomenit de mai multe ori în memoriile și notările mele, dar făptura sa mi se descoperă, năprasnic, și într-o altă lumină. Profesor universitar de chimie, el ne era cunoscut - nouă, celor din generația pe atunci tânără - ca autor al unei cărți de mare ținută intelectuală și, în subliminal, duhovnicească, Limitele cunoașterii științifice [reeditată recent la Editura Eikon, București, 2025 - notă MV], o adevărată prolegomenă la implicațiile lui spirituale de mai târziu. De asemenea, se știa că publicase și două romane, Oamenii nimănui (București, 1937), și Destrămare (București, 1939). În «rest», omul rugăciunii cu candelă și lumânare, cărturarul admirabil, interlocutorul delicat și ferm, îndrăgostitul de muzică și poezie (l-am evocat oareunde recitând din Eminescu și Baudelaire), observatorul fin și nu lipsit de umor, colegul generos și prietenul total (îmi amintesc că, la Aiud, intersectându-ne pentru numai câteva secunde într-o pauză de muncă brută, a izbutit să-mi șoptească, cu ochii înecați de bucurie, că Voiculescu părăsise pușcăria, grațiat printr-un decret special), amfitrionul care, alături de soția sa, își adumbrea locuința sub lumina stejarului din Mamvri.

N-am știut și n-am bănuit niciodată că Alexandru Mironescu scria și poezii. Nu-mi amintesc să fi auzit așa ceva de la un Vasile Voiculescu sau Daniil Sandu Tudor. Nici Andrei Scrima - care oricum îi era foarte apropiat - nu pomenește nimic despre un Mironescu poet. Se pare că aceasta era o taină a lui, pe care, probabil, nu i-o cunoșteau decât intimii casnici.

Față-n față cu manuscrisul, tulburător mi se pare citatul care precede titlul însuși al cărții: «Ție aducem de toate», cuvinte liturgice care se cuprind în rostirea preotului la proaducere (ridicând, cu mâinile încrucișate, Discul și Potirul, îi aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de sânge, euharistică). Așadar, Mironescu își pune poemele sub semnul Cinei celei de Taină, în universul lăuntric al celui ce-și rânduiește cuvintele în slujba Cuvântului. Dacă, într-adevăr, Mironescu a făcut din lucrarea sa poetică o taină, faptul, acum, se explică.

Explicația vine însă și din altă parte. Există motive să cred că în perioada activității Rugului Aprins (deci și a amintirilor mele), adică înainte de 1958, anul în care a fost arestat, Mironescu nu scria poezie.

După 1964, când s-a eliberat din închisoare, părintele Daniil murise, Voiculescu murise, Scrima era de mult în străinătate, iar eu l-am văzut, mai mult în treacăt, o singură dată. Poemele din manuscris sunt rânduite în ordine cronologică (ceea ce nu a împiedicat și gruparea lor în mai multe cicluri). Ca și prietenul său Voiculescu, autorul nostru obișnuia să-și dateze poeziile, deseori indicând și locul sau împrejurarea în care le-a scris. E de observat că prima poezie datată este Libertate, Aiud 1962 (Într-o vreme de restriște), precedată de alte șaisprezece care nu poartă sub ele nici un fel de indicație asupra timpului sau locului. E mai mult decât probabil că aceste prime șaptesprezece poeme au fost „scrise” (desigur, pe creier) și memorate în închisoare, unde Mironescu își va fi descoperit și vocația lirică, o vocație care îl va năpădi și poseda, după aceea, vreme de șapte ani și jumătate.

Manuscrisul sugerează o pauză de vreo trei ani. Prima poezie de după cea datată 1962 poartă data de 8 iunie 1965, deci la vremea când autorul era liber. Din clipa aceea el a intrat într-o teribilă fervoare lirică, scriind câte trei-patru poezii pe săptămână, și chiar două într-o singură zi, așa cum făcuse (și iarăși trebuie să mă întorc la prietenul - și, poate, modelul său - Voiculescu, cel de la vremea Sonetelor închipuite...). La capătul acestei vaste experiențe - deopotrivă duhovnicești și literare - se ivește, iată, o operă autentică în întreaga ei superbă desfășurare.”

Dar surprizele privitoare la relațiile de suflet dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins se țin lanț. Unul dintre bunii prieteni ai lui Alexandru Mironescu, el însuși participant la întâlnirile de la Mănăstirea Antim, Ștefan Todi­rașcu, scrie un adevărat studiu hermeneutic de ordin mai degrabă duhovnicesc, decât literar, în care operează o primă decriptare a Poemelor. Evident, nici acesta nu a fost publicat, decât postum, după prăbușirea regimului comunist - a se vedea volumul semnat de Ștefan Todirașcu: Comentarii la „Poemele Filocalice” scrise de Alexandru Mironescu, cu o prefață de Horia Ion Groza (Editura Eikon, 2017). Întrucât vom lăsa cititorilor plăcerea descoperirii studiului de mai sus, reproduc mai jos o mică scrisoare de mulțumire a autorului Poemelor:

„Scumpe Frate Ștefane, Vreau să-ți spun nu numai în vorbe, ci să-ți mărturisesc în slove scrise că nu mă așteptam să trăiesc și să citesc despre Poemele Filocalice, nu un studiu, ci o Capodoperă.

Așteptam nu atât cu nerăbdare cât cu justificat interes să citesc studiul tău, care știam - și mă miram în același timp - lua o amplificare care mă minuna, prin impli­cații și răbdătoare eforturi. Știam că ceea ce faci tu e întotdeauna temeinic și aduce lucrului o strălucire nouă. Îmi dădusem seama că Poemele Filocalice prilejuiesc unui lector să intre în rezonanță cu ele la diferite niveluri și perspective, iar drumurile și metodele sunt generos oferite de critici, de comentatori și istoriografi. Ofertele acestea sunt mereu ispite greu, foarte greu de evitat, chiar dacă transgresează rețete sau decalcul. Dar tu, frate Ștefane, ai scris, cu o libertate inspirată, ceva de o nobilă și înaltă comprehensiune, în forma dificilă a unui comentariu suprem. Ai adăugat astfel la bucuria mea de a fi scris Poemele Filocalice bucuria, și ea neașteptată, că ele au putut prilejui un model de înțelegere și o Capodoperă.

Te îmbrățișez cu îmbrățișare duhovnicească și cu inima vameșului întors acasă.

(2.II.1971, Al. Mironescu, Dumineca Vameșului)”

Bunul început, schițat mai sus, merită cu prisosință un bun final, care numai de un poet precum Mitropolitul Bartolomeu poate fi rotunjit, cel care reproduce un fragment dintr-un Poem Filocalic: „De-atuncea somn n-am mai avut,/ Iar geana nu s-a mai lipit de geană/ Omule în drum spre Om!/ De-atunci un dor nebun de zbor spre înălțimi,/ Spre crestele scăldate în lumină,/ Mă-ncearcă, zi și noapte, neîntrerupt...”

Și încheie: „Dorul poetului se va fi împlinit, acolo, sus, în cearcănul lui Dumnezeu”.