Cateheză şi educaţie în slujirea Bisericii
Catehetica şi educaţia creştină, ca mod contemporan de evanghelizare în Trupul Bisericii, prezintă vastitate şi varietate. Astfel, fiecare dintre ele se manifestă ca un proces individual sau comunitar, spontan sau organizat, în cadrul cultului şi al Tainelor Bisericii sau prin folosirea mijloacelor intuitiv-educative.
Catehetica şi educaţia creştină se găsesc în inima Bisericii şi se corelează cu existenţa ei, în scopul clarificării şi aprofundării credinţei creştine şi iniţierii în formele vieţii bisericeşti. Instruirea creştină autentică izvorăşte din revelarea adevărului lui Dumnezeu oamenilor. Această revelare este concretă, istorică, existenţială, contemporană, dinamică, personală şi comunitară. În cadrul ei, omul se înfăţişează ca o fiinţă în relaţie cu începutul şi cu destinaţia lui finală, care defineşte şi orientarea procesului educativ, care este unirea omului cu Dumnezeu şi revelaţia faţă de el a chipului dumnezeiesc. Toate acestea au loc într-o relaţie vie de iubire între Dumnezeu şi om. Educaţia constituie informarea despre intrarea în relaţia de comuniune a persoanei cu Sfânta Treime şi cu alţi semeni, Sfântul Grigorie Teologul numind educaţia „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor“. Ea nu poate fi înţeleasă numai ca un efort unilateral al omului, ci şi ca dar sinergic-dumnezeiesc, de vreme ce omul nu se „transformă“ numai prin energia lui personală, ci este educat, se formează şi se desăvârşeşte prin influenţa dumnezeiască şi prin conlucrarea Treimică liberă. Conlucrarea cu Dumnezeul iubirii constituie premisa fundamentală a educaţiei şi a procesului educativ. De altfel, conform cu gnoseologia şi tradiţia greacă antică, de la Heraclit şi până la Sfântul Grigorie Palama, mintea nu este suficientă ca să definească şi să epuizeze adevărul lucrurilor. De vreme ce relaţia oferă posibilitatea accesului experimental la realitate, cunoaşterea este asigurată prin relaţia directă a realului şi existenţialului. Această revelaţie a Cuvântului lui Dumnezeu, ca un proces dinamic, neîntrerupt, se face prin intermediul Sfintei Scripturi, învăţătura Bisericii, viaţa liturgică, predica şi slujirea iubirii. Aici experienţa umană constituie mijlocul prin care omul primeşte Cuvântul. Punctele revelaţiei actuale se integrează dialectic în revelaţia Bisericii. Catehetica şi educaţia creştină trasează demersuri dinamice prin care membrii ei noi sunt conduşi la înţelegerea vieţii lor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul unei relaţii personale cu El. Lucrarea fundamentală a cateheticii şi educaţiei creştine este aceea de a crea condiţiile necesare în care omul poate distinge prezenţa divină, creştinul însuşi îngrijindu-se să fie prin viaţă „tezaur bun al credinţei şi neprihănit“. În dinamica valorizării practice a cateheticii creştine se observă următoarele două tendinţe fundamentale: a) considerarea ei numai pe baza dimensiunii verticale, în sensul că funcţia catehetică trebuie să aibă un caracter eminamente duhovnicesc, care să corespundă cu întreaga misiune bisericească, astfel încât să se evite confuzia educaţiei în credinţă cu atribuţiile socio-culturale; b) abordarea ei din perspectiva dimensiunii orizontale, care ar avea ca obiectiv valorificarea maximă a puterii cuvântului, în acest caz Evanghelia însăşi slujind ca izvor de solidaritate al oamenilor şi ca încercare de creare a unei societăţi mai umane. Cele două tendinţe sunt superpozabile şi doar o abordare de ansamblu a acestora poate asigura eficienţa maximă. În practică există pericolul ca, prin pierderea sau ignorarea unei părţi din identitatea cateheticii şi educaţiei creştine, să nu se ajungă la rezultate optime.
Diaconia ca exerciţiu al iubirii creştine faţă de aproapele
Pentru o poziţionare corectă a cateheticii şi a educaţiei creştine în lucrarea Bisericii şi pentru evitarea diluării aportului lor, trebuie aşadar să existe în permanenţă o legătură interioară între devotamentul slujirii sau al diaconiei şi evitarea dizolvărilor. Diaconia ca exerciţiu al iubirii creştine faţă de aproapele include un ansamblu de activităţi ca progresul uman, filantropia, solidaritatea. Toate acestea însă sunt rodul realităţii noi în Hristos, manifestările omului duhovnicesc, iar spiritualitatea nu se înţelege ca fiind ceva opus faţă de materie, ceva ce nu are tangenţă cu omul ca ipostază fizică, ci arată „noul mod“ în care trăieşte omul ca fiinţă psihosomatică. În acest sens, educaţia credinţei şi exerciţiul diaconiei coexistă în cadrul noţiunilor cateheticii şi educaţiei. Diaconia - expresia comuniunii iubitoare cu Dumnezeu şi aproapele - a cunoscut în tradiţia Bisericii diferite moduri de manifestare, ce depindeau mereu de condiţiile culturale, istorice şi socio-economice. Astăzi, din cauza schimbărilor structurale sociale, se impune o reconsiderare imperioasă a diaconiei. Acest fapt are în vedere şi catehetica şi educaţia creştină, care, având ca punct de plecare vocaţia reînnoirii omului în cadrul Bisericii ce se pune pe sine în slujirea întregii umanităţi, nu pot decât să pătrundă profund în realitatea socială contemporană. Paralel, atât catehetica, cât şi educaţia creştină răspund pre-tenţiilor contemporane ale omului şi orientează mesajul evanghelic la realitatea de acum. În consecinţă, ele confruntă complexitatea proble-melor contemporane ca libertatea, pacea, dreptatea socială, respectul vieţii, responsabilitatea politică. Având ca premisă credinţa şi viaţa ortodoxă, catehetica şi educaţia creştină evaluează realitatea socială contemporană, răspund speranţelor omului actual, transmiţând nealienat mesajul evanghelic într-un mod reînnoit şi având un caracter eliberator, autentic, informează, interpre-tează şi-l îndeamnă pe omul nou spre desăvârşirea lui. Aşteptarea culminantă a fiecăruia este încadrarea lui în comunitate ce va asigura întâlnirea interpersonală a oamenilor, care se sintetizează în dorinţa fiecăruia de a iubi şi de a fi iubit.