„Ce este adevărul?“

După cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, adus în faţa lui Pilat din Pont, Iisus avea să-i atragă acestuia atenţia că „oricine este din adevăr ascultă glasul Meu“. O afirmaţie provocatoare pentru un roman cultivat care va replica prompt: „Ce este adevărul?“. Întrebare la care nu aşteaptă (şi nici nu primeşte) un răspuns. Acest dialog îl putem considera prima întâlnire de ordin cultural dintre concepţia creştină şi gândirea filosofică. Voi reveni asupra ei în finalul materialului, pentru a-i desluşi semnificaţia.

De atunci, din momentul anterior răstignirii Fiului Omului, teologia creştină şi filosofia (numită şi păgână) vor avea numeroase prilejuri de confruntare sau de dialog fructuos. În rândurile creştinilor putem identifica, în mare, două curente care surprind atitudinea acestora faţă de filosofie: un curent de respingere totală a filosofiei, e adevărat că de mai mică amploare, şi unul de raportare recuperatoare faţă de aceasta. Neliniştiţi de forţa sa speculativă, unii creştini considerau filosofia ca fiind „mama tuturor ereziilor“ (cazul lui Tertulian). Pentru Teodoret, filosofia reprezintă „o boală a sufletului“, iar pentru Epifanie de Salamina ea vine de la diavol! Desigur, aceste atitudini nu trebuie interpretate ca fiind acte de obtuzitate culturală, ci ca gesturi de a delimita foarte clar credinţa creştină, mărturisitoare a unui Dumnezeu personal, viu, de speculaţiile filosofice ce vehiculau idei, concepte, principii abstracte. O poziţie ceva mai tolerantă avea să aibă Fericitul Augustin, care, deşi le adresează cuvinte grele unor şefi de şcoli filosofice, admite totuşi că poate utiliza unele cunoştinţe filosofice pe care le-a dobândit înainte de convertire. Mult mai consistent şi mai reprezentativ este însă curentul de recuperare, de asumare creativă a filosofiei. În acest curent se înscriu nume importante din gândirea teologică, cum ar fi: Iustin Martirul (şi Filosoful!), Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare sau Maxim Mărturisitorul. Clement din Alexandria, spre exemplu, vorbeşte despre filosofia grecilor chiar ca despre un al doilea Vechi Testament, care ar fi avut acelaşi rol pe care l-au avut cărţile veterotestamentare la iudei, şi anume pregătirea pentru venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare nu avea nici o rezervă în a-şi trimite ucenicii la cel mai cunoscut profesor de filosofie din epocă, Libaniu, pentru a se desăvârşi în ştiinţele profane, urmând apoi a fi iniţiaţi în tainele teologiei. Ulterior, s-a ajuns până acolo încât filosofia să fie considerată, în Apus, „ancilla theologiae“, însă tendinţa aceasta extremă avea să aducă mari deservicii teologiei care s-a trezit că, de fapt, ea este sclava conceptelor şi logicii aristotelice. Raportarea corectă a teologiei faţă de filosofie este cea a marilor Părinţi ai Bisericii creştine: aceea de a împrumuta în gândirea dogmatică termeni de sorginte filosofică cărora li se conferă însă sensuri specifice creştinismului. Aşa se face că, până în ziua de azi, un teolog şi un filosof pot dialoga folosind aceleaşi cuvinte şi să facă referire fiecare la altceva (să dăm doar exemplul binomului fiinţă-nefiinţă). Aşadar, filosofia poate oferi adevărate „instrucţiuni“ de utilizare a raţiunii, de pe urma cărora teologia poate beneficia. Pe de altă parte, teologia nu poate uita nici măcar o clipă, pe parcursul dialogului cu filosofia, că mărturiseşte o Persoană, nu o doctrină. Aici e şi cheia interpretării dialogului dintre Iisus şi Pilat. Pentru că, la întrebarea „ce este adevărul“ nu este chemat creştinul să dea un răspuns. Dacă ar fi întrebat: „Cine este adevărul?“, cu siguranţă că Pilat ar fi primit un răspuns.