Ce sunt epitemiile sau canoanele de spovedanie şi cum se aplică ele astăzi?
Taina Sfintei Spovedanii este una dintre cele mai prezente taine în viaţa credincioşilor ortodocşi. După Sfânta Împărtăşanie, care, prin însuşi actul instituirii, este legată de Sfânta Liturghie şi care se administrează ori de câte ori credincioşii sunt pregătiţi sufleteşte şi trupeşte ca să o primească, primirea Tainei Spovedaniei se repetă cel mai des în viaţa noastră. Deasa repetare a Spovedaniei arată că omul este supus păcatului, dar şi că este nefiresc să rămână în starea de păcat. Psalmistul avea conştiinţa că este copleşit de păcate: „Că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine“ (Ps. 37, 4), iar Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte înaintea tuturor, ca mărturie peste timp, în care ne regăsim fiecare dintre noi, că în lupta între a face bine şi a face răul, biruinţa aparţine celui din urmă: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine“ (Romani 7, 19-20) şi adaugă zicând că este cel dintâi dintre păcătoşi.
Conştiinţa penitenţială paulină a fost asumată de Biserică şi este exprimată liturgic, de fiecare dată când ne împărtăşim, prin rugăciunea: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu...“
Din starea de păcat credinciosul se ridică prin pocăinţa sinceră şi prin mărturisirea în faţa duhovnicului. Nefirescul căderii în păcat, căreia îi este supusă persoana umană, şi firescul ridicării din păcat, la care este chemată persoana umană, sunt exprimate prin gestul liturgic penitenţial numit metanie (plecarea genunchilor şi frunţii până la pământ, mişcare însoţită de însemnarea cu Sfânta Cruce). Plecarea până la pământ este semnul căderii, ridicarea de la pământ este semnul înnoirii, al regăsirii şi al învierii: „Trebuia, însă, să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“ (Luca 15, 32), a zis tatăl către fiul cel mare referindu-se la fiul risipitor întors în casa părintească din îndepărtatul ţinut al păcatului. Când Mântuitorul zice: „Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 3; Luca 18, 17), fără îndoială S-a referit la puritatea copilăriei pe care omul trebuie să o păstreze, să o caute permanent atunci când a pierdut-o prin păcat şi să o dobândească prin pocăinţă. Acest fapt este reflectat de toată interpretarea biblică referitoare la textul citat. Dar înţelegerea noastră nu trebuie să se oprească aici. A fi ca pruncii înseamnă a fi permanent însetat de cunoaştere, de dobândirea „cunoştinţei adevărului“ (I Timotei 2, 4). Pruncul permanent întreabă, cercetează, caută răspunsuri, într-un cuvânt este însetat de cunoaştere. De asemenea, a fi ca pruncii înseamnă să faci efort să te ridici atunci când ai căzut. Experienţa ne arată că prima reacţie pe care o are un copil care a căzut este de a se ridica, gestul fiind dublat de strigătul după ajutor şi plânsul de durere. Aceste gesturi seamănă foarte bine cu cele ale credinciosului care a căzut în păcat şi simte durerile căderii, de aceea strigă după ajutor şi face, el însuşi, eforturi să se ridice. Copilul nu se complace în căderea lui. Pocăinţa creştinului, părerea de rău sunt strigăte (suspinuri) care însoţesc efortul de a se ridica din păcat. Această stare de lucruri este reflectată şi în rugăciunea a doua de la Sfântul Maslu, care zice: „...de câte ori vei cădea, ridică-te şi te vei mântui“.
Calea întoarcerii din ţara îndepărtată a păcatului, despre care ne vorbeşte Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32), la casa părintească, este lungă şi, uneori, anevoioasă. Învăţătura Bisericii noastre ne arată că Taina Mărturisirii şi a iertării păcatelor, urmată de împăcarea cu Hristos şi reintegrarea în Biserică, adică în comunitatea celor care pot să aducă daruri de pâine şi vin la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească din ele, după ce au fost sfinţite, cu alte cuvinte, să fie părtaş ospăţului euharistic, aşa cum fiul risipitor a fost părtaş ospăţului bucuriei din casa părintelui său, este o lucrare complexă. Ea cuprinde patru etape esenţiale: părerea de rău (căinţa) pentru păcatele săvârşite; mărturisirea sinceră şi completă în faţa duhovnicului, a tuturor păcatelor săvârşite; împlinirea canonului de pocăinţă rânduit de duhovnic; primirea iertării de la Dumnezeu prin rugăciunea de dezlegare rostită de duhovnic.
Atenţia noastră se va opri, în mod deosebit, asupra canoanelor de pocăinţă, numite şi epitemii, care constituie a treia etapă în cadrul Tainei Spovedaniei.
Rânduirea unui canon de pocăinţă pentru fiecare credincios care se spovedeşte este deosebit de importantă. Canonul este o normă de viaţă, un dreptar sau o rânduială care îl ajută pe credincios să se menţină în sfera de preocupări pe care o dobândeşte de îndată ce şi-a mărturisit păcatele. Nepăzirea sau neîmplinirea canonului de pocăinţă atrage după sine responsabilitate morală asupra credinciosului în cauză. Acest fapt îl arată Rugăciunea pe care o citeşte arhiereul sau preotul, pentru iertarea tuturor păcatelor de voie şi a celor fără de voie, pe care o găsim în Molitfelnic la capitolul Dezlegări care, în lista lungă de păcate pe care o conţine, îl menţionează şi pe cel al nepăzirii poruncilor preotului duhovnic („sau poruncile duhovnicilor nu le-a păzit“) - zice rugăciunea. Menţionarea acestui păcat între multele păcate care ne stăpânesc arată şi gravitatea lui. Dacă păzirea poruncilor duhovnicului, a dreptarului rânduit de preot, are rolul de a-l menţine pe credincios în sfera preocupărilor duhovniceşti, nepăzirea acestor porunci atrage după sine întoarcerea în sfera de preocupări anterioare Spovedaniei, adică întoarcerea la păcatele de mai înainte.
Uneori, mai ales printre credincioşii mai puţin întăriţi în credinţă, ale căror gesturi religioase sunt făcute din obişnuinţă sau din îndemnul altora, gesturi formale şi superficiale, canonul este perceput ca o pedeapsă pentru păcatele săvârşite. „M-a pedepsit părintele să fac mai multă rugăciune“, zice câte unul dintre cei care se spovedesc. Dacă rugăciunea este convorbirea noastră cu Dumnezeu, cum poate fi ea o pedeapsă? Şi dacă atunci când citim din Sfintele Scripturi ne vorbeşte Dumnezeu nouă, cum poate fi pedeapsă ascultarea cuvântului Celui ce ne-a iubit încă în păcate fiind? Atunci ce trebuie să credem despre Canonul de pocăinţă, ce este el şi cum să-l primim?
Sfântul Apostol Pavel ne dă de înţeles că anumite rânduieli propuse de preotul duhovnic credinciosului care s-a mărturisit ca să le împlinească au drept scop protejarea acestuia. Referindu-se la administrarea Sfintei Împărtăşanii, Sfântul Pavel cere primitorului să-şi cerceteze conştiinţa şi să se stăruie să fie vrednic de împărtăşire. Lipsa acestora atrage osânda asupra celui care se împărtăşeşte: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit“ (I Corinteni 11, 27-30). Pe temeiul celor spuse de Sfântul Pavel, Biserica ne învaţă ca, înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, să ne rugăm ca să nu ne împărtăşim „spre osândă“: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului“. Deci, prin canon, preotul duhovnic îl ocroteşte pe credincios ca nu cumva, nevrednic fiind, apropiindu-se de Sfintele Taine, să-şi pricinuiască mai mult rău decât i-ar fi pricinuit păcatul însuşi. (va urma) (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)