Cea mai plăcută jertfă pentru Dumnezeu
Roadele credinţei sunt hrana care-I place lui Dumnezeu. Mai mult, El voia să-i încredinţeze pe ucenici că Jertfa Sa - pe care urma să o aducă pe Golgota - nu trebuia să rămână fără roade.
Săptămâna Patimilor prezintă evenimentele care au avut loc atât în Ierusalim, cât şi în ţinuturile din preajma acestuia, îmbinate cu ultimele pilde, îndemnuri şi cuvântări ale Mântuitorului Iisus Hristos, care ne încredinţează de dumnezeirea Sa. Spuneam în ţinuturile din preajma Ierusalimului. Da, deoarece Sâmbătă 8 Nissan/ 1 aprilie, anul 30 d.Hr., Iisus s-a dus din Ierihon în Betania, unde a fost miruit de Maria (Ioan 12, 3), sora lui Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Erau şase zile înaintea Paştilor iudeilor (Ioan 12, 1).
„Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi“
Ecoul învierii lui Lazăr a deranjat pe potrivnicii declaraţi ai lui Iisus. Dată fiind această situaţie, Mântuitorul a evitat, pe cât a fost posibil, confruntarea cu ei şi de aceea a preferat să aştepte venirea Paştilor în cetatea Efraim (Ioan 11, 54). Erau cele din urmă Paşti prăznuite împreună cu ucenicii Săi, aşa cum de altfel a şi spus la Cina cea de Taină (Luca 22, 15-16). Şi cu toate acestea, Duminică, 9 Nissan/ 2 aprilie, anul 30 d.Hr., Iisus a intrat în Ierusalim (Luca 19, 37). Dată fiind atitudinea ierusalimitenilor faţă de El, Iisus nu i-a fericit: „Vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră“ (Luca 19, 43-44). Era pedeapsa lui Dumnezeu „pentru că nu a cunoscut vremea cercetării Sale“, pe de o parte, iar pe de alta, din păcate, ierusalimitenii Îl vor condamna la moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Duminică seara, Iisus, însoţit de ucenicii Săi, a preferat să se întoarcă în Betania (Matei 21, 17; Marcu 11, 11). Se afla la aproximativ 3 km de Ierusalim.
Luni, 10 Nissan/ 3 aprilie, anul 30 d.Hr., Iisus, împreună cu ucenicii Săi, s-a întors în Ierusalim. Fiind ora prânzului, El a vrut să-Şi potolească foamea cu puţine smochine. Indignat de nerodirea smochinului, Iisus l-a blestemat, zicând: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mai mănânce!“ (Marcu 11, 14). Şi îndată smochinul s-a uscat (Matei 21, 19). Sentinţa anticipa pedeapsa păcătoşilor la Judecata de Apoi. De aceea, această minune este în strânsă legătură cu pilda smochinului neroditor prezentată de Sfântul Evanghelist Luca (13, 6-9). Era prima dată când ucenicii s-au întâlnit cu asemenea situaţii. De aceea s-au minunat. Atunci Hristos le-a spus: „Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi“ (Matei 21, 21-22).
„Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac aceasta“
Roadele credinţei sunt hrana care-I place lui Dumnezeu. Mai mult, El voia să-i încredinţeze pe ucenici că Jertfa Sa - pe care urma să o aducă pe Golgota - nu trebuia să rămână fără roade. Pe fondul acestei dezbateri - despre credinţă şi faptele legate de ea - arhiereii şi bătrânii norodului L-au întrebat: „Cu ce putere faci acestea?“ (Matei 21, 23). Atunci Iisus le-a răspuns, întrebându-i: „Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni?“ (Matei 21, 25). Ei au răspuns: „Nu ştim“! Atunci, Iisus le-a spus: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac aceasta“ (Matei 21, 27). El nu a spus că nu ştie, ci pur şi simplu n-a vrut să le spună. După care a rostit parabola celor doi fii (Matei 21, 28-32), parabola lucrătorilor viei (Matei 21, 33-41; Marcu 12, 1-9; Luca 20, 9-16) şi parabola pietrei din capul unghiului (Matei 21, 42-44; Marcu 12, 10-11; Luca 20, 17-18). Parabolele rostite au, fără îndoială, un mesaj eshatologic.
Un alt eveniment cu care s-a confruntat Iisus în Ierusalim a fost conflictul iscat în Templu cu schimbătorii de bani. Momentul a fost surprins de toţi evangheliştii (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-16; Luca 19, 45-46; Ioan 2, 13-17); diferă doar ca timp.
Din succesiunea evenimentelor consemnate de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca reiese că momentul s-a petrecut duminică seara. Sfântul Evanghelist Marcu îl plasează în cursul zilei de luni. Iar Sfântul Evanghelist Ioan leagă momentul de intrarea în Ierusalim. Templul, cu prilejul celor trei mari sărbători - a Azimilor, a Săptămânilor şi a Corturilor -, era locul unde, la momentele religioase importante, „toţi cei de parte bărbătească trebuiau să se înfăţişeze înaintea Domnului“ (Deuteronom 16, 16). Întrucât călătoria spre Ierusalim era adeseori dificilă şi obositoare, aducerea de animale - ţapi, oi, viţei sau porumbei - pentru a fi jertfite la Templu era greu de realizat. Astfel, vinderea acestor animale în preajma Templului devenise o activitate esenţială economiei şi bunăstării slujitorilor de aici. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat şi obiceiul preoţilor de a colecta taxa pentru întreţinerea Templului (Matei 17, 24, cf. Ieşirea 30, 13), necesară bunei sale chivernisiri, în vederea desfăşurării cultului religios, despre care se spunea că aduce ispăşirea păcatelor. Situaţia îi mulţumea astfel pe toţi. Cei care nu aveau animale de jertfă le puteau cumpăra, crescătorii de animale aveau o piaţă de desfacere sigură; cei din diaspora puteau schimba monedele romane cu cele iudaice; preoţii încasau taxe destul de consistente. Iată cum Templul devenise un veritabil centru de afaceri. Comentariile rabinice la cărţile lui Moise prezintă detaliat modul în care avea loc sacrificarea animalelor deasupra altarului de jertfă. Rândul iudeilor care aşteptau să jertfească animalele se întindea uneori cât puteai cuprinde cu ochiul, iar un râu de sânge - la propriu - curgea dinspre Templu, în timp ce schimbătorii de bani îi îmbogăţeau pe preoţi şi se îmbogăţeau şi ei la rândul lor.
Tumultul şi agitaţia din jurul Templului îl făceau să semene mai degrabă - cum spune Mântuitorul - cu o peşteră de tâlhari în care se împărţea prada, după cum anticipase Ieremia (7, 11). Este de înţeles mânia manifestă a lui Iisus de a curăţi casa de rugăciune, profeţită de proorocii Isaia (56, 7), Ieremia (6, 20), Amos (5, 21-23), Osea (8, 13). Iar psalmistul spune: „Râvna casei Tale m-a mâncat şi ocările celor care Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea“ (Psalmi 68, 11). De fapt, Iisus a încercat să denunţe atât cultul sacrificial, cât şi schimbul monetar practicat în Templu. Acest lucru îl demonstrează şi folosirea profeţiei lui Ieremia: „Templul acesta, asupra căruia s-a chemat numele Meu, n-a ajuns el oare, în ochii voştri, peşteră de tâlhari?“ (Ieremia 7, 11). Astfel, atât Ieremia, cât şi Iisus şi-au arătat indignarea faţă de violenţa jertfelor sacrificiale în numele Domnului. Aşa se explică şi legătura pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu, menţionând intrigile şi hotărârea arhiereilor şi cărturarilor de a-L pierde pe Iisus (Marcu 11, 18), Care îndemna în primul rând la curăţirea nu atât a Templului din Ierusalim, cât a templului din sufletele slujitorilor, dar şi din cele ale poporului, aceasta fiind cea mai plăcută jertfă pentru Dumnezeu.