Cea mai tânără învățătoare din lume
Numărul anilor de când am învățat alfabetul a depășit cu mult numărul literelor din alfabet. Fără să ia seama la trecerea anilor, mâna doamnei învățătoare Bălțatu continuă să-mi atingă mâna cu care scriu, dându-i curaj să adune literele în cuvinte, iar cuvintele în cărți cărora le veghează drumul prin lume, din depărtarea primului an de școală, abecedarul.
Aud, în tot acest timp, cum bate, chiar deasupra inimii mele, o inimă nițel mai mare, în care încăpeam și mai încăpem încă toți cei 52 de copii din clasă. Unii dintre noi s-au dus de pe lumea asta. S-a dus și doamna Bălțatu, dar inima ei continuă să bată. În imediata apropiere a inimii mele.
Doamna învățătoare a trecut de vârsta de 100 de ani. Dar mâna sa dreaptă, ce-a învățat mâna mea dreaptă să scrie, și inima sa, în care aveau loc toate celelalte 52 de inimi din clasă, au rămas tinere. Și așa o să fie mereu. Cel puțin până când va continua să bată inima mea, care se miră în fiecare zi cum de are loc înăuntrul ei o inimă mai mare decât ea.
Învățătoarea noastră era o femeie bătrână. Așa credeam când îi vedeam părul alb, mi se făcea poftă de derdeluș, privindu-l, deoarece îl asemuiam cu zăpada, doar că dinspre zăpada aceasta cobora în mâna ce atingea mâna mea înfricoșată de literele alfabetului o căldură blândă, cum numai la mâinile mamei întâlnisem. Doamne, cât de mult curaj putea să-mi dea această mângâiere, fiindcă asta făcea doamna învățătoare, atingând cu mâna ei mâna mea speriată, în timp ce inima sa făcea la fel, mângâia cu bătăile ei bătăile inimii mele. Asta fac și acum. D-aia nici nu pot să mă opresc din scris. Mâinii mele drepte i-ar fi rușine de mâna doamnei învățătoare Bălțatu, dacă ar trece o singură zi fără să aștearnă câteva cuvinte pe hârtie, iar cărților ce se nasc din toate aceste cuvinte s-ar face mai mici decât sunt în fața abecedarului, care e îngerul lor păzitor, intrând, la fel de rușinate, în pământ.
Înțeleg, pe măsură ce înaintez în vârstă, c-o să rămân în clasa întâi toată viața. Așa am fost mereu, prin toate școlile prin care am trecut. Până și în timpul studenției am simțit prezența doamnei Bălțatu lângă mine. O simt și acum, când scriu rândurile acestea. Fără căldura mâinii ei ce n-a încetat nici o clipă să învețe mâna mea dreaptă să scrie literele alfabetului, mi s-ar putea năzări c-am absolvit clasa întâi de mult. Ceea ce n-ar fi deloc adevărat. Mai am destul până atunci. Până la capătul vieții. Cel puțin până atunci. Învățătoarea mea cu părul alb ca zăpada e mai tânără ca oricând!