Cel fără de păcat să arunce cel dintâi piatra!

Cuvântul foc are o arie semantică generoasă, desemnează atât strălucirea, lumina, căldura, puterea, cât și pericolul, durerea, suferința. Când te superi, „te faci foc și pară”; când te doare sufletul, „ai un foc pe inimă”; când iubești până la jertfă, „te arunci în foc pentru cel drag”; dacă ești un om conflictual, îți place „să pui paie pe foc”. Apa și focul sunt elemente care purifică, dar care și distrug. Însuși Dumnezeu Se arată lui Moise într-o „pară de foc” ce ieșea dintr-un rug care nu se mistuia (Ieșire 3, 2), iar Duhul Sfânt Se arată apostolilor, în ziua Cincizecimii, în chipul „limbilor de foc” (Fapte 2, 3). Pentru a pedepsi păcatele locuitorilor din cetățile Sodoma și Gomora, Dumnezeu coboară din cer „ploaie de pucioasă și foc” (Facerea 19, 24 ). Sfântul Ilie este ridicat cu trupul la cer într-un „car de foc” (Regi IV 2, 11), iar „gheena focului” este locul rânduit păcătoșilor în veșnicie (Mt. 18, 9).

Focul este cel care ne încălzește căminele, dar poate fi și cel care ne distruge bunurile agonisite de-o viață sau viața însăși. Gândul și lacrima mea se îndreaptă acum către copiii și tinerii care, în prag de An Nou, au sfârșit mistuiți de flăcări. La 10 ani distanță de „Colectiv”, când peste 60 de tineri români au pierit în chinuri, încă 40 de suflete de copii au fost sfâșiate de flăcări într-un bar din Elveția. Printre ei, era și un român.

Nici un cuvânt nu e de ajuns pentru a alina suferința celor rămași în urmă să-și plângă fiii. Doar lacrimi de rugăciune și atât. Îmi amintesc că, acum 10 ani, erau oameni în jurul meu care luaseră „pietrele” cele mai ascuțite și începuseră să lovească în copii, în părinți, în Biserică, în țară, în Dumnezeu: „Ce căutau acolo?”, „Dumnezeu nu doarme”, „Ce-au căutat, au găsit”, „Numai la noi, în România, se putea întâmpla așa ceva”, „Unde este Dumnezeu? De ce nu intervine, când oamenii Îl strigă?”, „Vrem spitale, nu catedrale!”

În toată această vreme, unii eroi tăcuți, fără să întrebe nimic, săreau în flăcări pentru a-și salva, cu prețul vieții, aproapele aflat în durere, iar alții, în altare de schituri, biserici și mănăstiri, îngenuncheau cerând Maicii Domnului, cu lacrimi, îndurare, iertare și mângâiere pentru cei plecați și pentru cei rămași.

Anul acesta, am văzut că astfel de dureri nu ne strivesc doar pe noi, nu sunt doar românești, ci sunt universale. În suferință, însă, omul își ascute limba și devine cel mai aprig judecător, stropind cu veninul urii suflete înlăcrimate și întețind focul durerii. Cândva, Cineva ne-a spus că are voie „să arunce cel dintâi piatra cel care este fără de păcat” (Ioan 8, 7), și toți din jurul Lui, „mustrați fiind de cuget” (Ioan 8, 9), au lăsat piatra, neîndrăznind să lovească. Vorbele Sale sunt valabile și astăzi, împreună cu îndemnul: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura” (Mt. 7, 1-5), dar cine le mai aude?

Acum, alături de eroii care au sărit în flăcările iadului, printre care era și un român, m-a cutremurat momentul în care mulțimea de oameni îndurerați, străini de Ortodoxie, a pornit înspre o singură direcție: Biserica. Mi-a lăcrimat sufletul, amintindu-mi că, acum 10 ani, mulți români creș­tini-ortodocși au învinuit Biserica, „maica spirituală a neamului românesc” (Mihai Eminescu), care cu mare durere și-a pomenit fiii uciși de flăcări. „Vrem spitale, nu catedrale!”, a fost scânteia unei voci ce a întețit și mai mult spiritele care nu știau pe cine să învinuiască mai aprig.

Un părinte athonit, drag sufletului meu, a istorisit o povestioară adevărată, înduioșătoare, legată de acest strigăt de neputință, de neștiință și de necredință, care s-a împânzit peste tot pământul românesc. La puțin timp după aceste revolte, în care omul rătăcit căuta un vinovat, blamând Biserica, Dumnezeu ne-a îndeplinit dorința. Pandemia a împânzit țara cu spitale și a închis bisericile. Mulți oameni, cărora li s-a smuls hrana sufletească, nu s-au putut salva, însă, în spitale.

Părintele povestește că una dintre studentele mediciniste aflate în mulțimea de tineri răzvrătiți, care susținea construirea spitalelor în detrimentul catedralelor, a plecat pentru un an la studii în Germania. Era inteligentă, fericită, simțea că are drumul deschis spre o lume mult mai bună, mai evoluată, neînchistată în dogme primitive, în povești de adormit copiii. După câteva luni de muncă extenuantă și de gărzi, tânăra noastră a ajuns la epuizare fizică și psihică. A solicitat o programare la un coleg, medic specialist psihiatru, din spitalul în care își desfășura activitatea. Colegul a programat-o peste două luni. Fetei i s-a părut anormal să nu poată fi ajutată imediat. A cerut ajutor altor colegi, de la alte spitale, dar toate programările presupuneau așteptări îndelungate. Cu sufletul trist, fata a ieșit din clădirea spitalului și a început să se plimbe pe străzile orașului german. A luat legătura cu prietenul ei din România și i-a spus că nu mai suportă, că este extenuată și nu poate să mai lucreze. În plus, i se părea inuman să nu poată fi ajutată de colegi. Trecând pe lângă o clădire, a văzut scris pe o tăbliță „Biserica Ortodoxă Română”.

A încercat să intre și s-a bucurat că era deschis. A găsit acolo un părinte care împacheta niște lucruri. A stat de vorbă cu el vreo trei ore, și-a spus durerile, un fel de spovedanie, un consult, dar nu la un medic, ci la un duhovnic. Vremea a zburat pe nesimțite. Fata era mult mai liniștită. Înainte de a pleca, i-a cerut părintelui permisiunea să-l mai deranjeze și a doua zi. Din păcate, părintele i-a spus că nu se mai poate. În sediul respectiv nu mai avea voie să mai slujească. Clădirea trebuia părăsită. De aceea, părintele își strângea lucrurile. Fata s-a întristat, s-a revoltat chiar. Nu i se părea normal să se desființeze locul în care ea tocmai își găsise o brumă de liniște. Și-a dat seama atunci că spitalul și străinătatea nu i-au putut oferi nici o mângâiere pentru suferința ei; în schimb, Biserica, pe care ea o blamase atunci când plecase din țară, și părintele binevoitor i-au dăruit, benevol, sprijin sufletesc în durere.

Se spune că drumul cel mai lung este de la minte la inimă. De multe ori, avem o încredere oarbă în rațiunea noastră infailibilă și nu mai permitem adevărului omenesc, pe care-l susținem cu acribie, să treacă și prin dreptul inimii, considerând că acesta e un semn al slăbiciunii. Astfel, judecăm greșit și influențăm și pe alții cu judecățile noastre. Mergem cu turma pe cărarea cea largă, ce duce către pieire, și scoatem biciul limbii, lovind pe cei ce nu gândesc, nu cred și nu sunt de acord cu noi. Apoi, când ne dăm seama de greșeală, unii regretăm și ne întoarcem, cerându-ne iertare de la Dumnezeu și de la cei cărora le-am greșit. Ne smerim. Dar mulți dintre noi, cei care trecem totul doar prin filtrul rațiunii omenești, înrobiți mândriei, nu recunoaștem, nici chiar atunci când Adevărul ne cere să-l pipăim.

Dragii mei copii, către voi se îndreaptă acum sufletul meu, căci voi sunteți cei mai fragili, cei mai vulnerabili, cei care vă credeți invincibili în fața vieții. Să vă ascultați părinții și dascălii, iubiții mei, și să vă țineți strâns de Biserica străbună și de duhovnicii voștri. Poveștile mele nu se sfâr­șesc întotdeauna fericit, mai ales atunci când fiii sunt mândri sau neascultători. Într-adevăr, se spune că durerile prin care trecem sunt cei mai buni dascăli ai noștri, căci ne fac mai puternici. Cât de bine ar fi, însă, dacă am putea învăța doar din sfaturile bune și din suferințele celorlalți! Ne-ar durea mult mai puțin și am provoca mai puțină durere celor dragi.

Și pentru că am mai finalizat, cu ajutorul bunului Dumnezeu, un an și am pășit cu speranță în altul, să urmăm sfaturile înțelep­te ale sfinților, care străpung negura vremurilor și ni se aștern înainte pentru a fi urmate cu dragoste, cu speranță și cu bucurie: „Începe fiecare an, nu cu zgomotul lumii, ci cu tăcerea sufletului, căutându-L pe Hristos și totul va fi bine” (Sf. Efrem Sirul), căci „începutul fiecărui an este un ceas de cercetare a conștiinței. Dumnezeu ne dă timp ca să ne pocăim, nu ca să-l risipim” (Sf. Teofan Zăvorâtul).