Ceramica sau cum poate fi materia rafinată

Ceramiştii reprezintă o categorie de artişti de care publicul larg se ataşează mai greu. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celor care practică artele textile. Ceramica şi tapiseria par arte prea tehnice spre deosebire de pictură sau sculptură. Când vorbim de mari artişti avem în vedere, evident, pictori şi sculptori, şi mai puţin ne gândim bunăoară la ceramişti. Galeria Orizont vrea să ne contrazică acest eronat punct de vedere propunând până pe 9 septembrie creaţia a doi ceramişti importanţi din Uniunea Artiştilor Plastici, Ovidiu Ionescu şi Mihaela Obadă, ale căror lucrări au fineţe şi conving prin originalitatea proiectului. Pavel Şuşară, discutând cu el mai demult, îmi spunea că marele artist în ceramică pe care România îl are în momentul de faţă este Daniela Făinuş. Avea distinsa artistă o expoziţie vernisată de Pavel la Galeria Prometheus de la Clubul Anonimul şi vizitatorii erau uimiţi de graţia cu care autoarea ştia să prelucreze materiale aparent refractare meşteşugului artistic. Aş spune că şi cei doi artişti de la Orizont sunt la fel de competenţi în a manevra un domeniu altfel opac şi rigid. Faianţa şi argila pe care ei le folosesc se transformă sub mâinile lor într-un adevărat spectacol al transparenţei. Ce era mort şi orb devine viu şi profund văzător.

Ovidiu Ionescu ne oferă o suită impresionantă de amfore multietajate. Este vorba de o serie bine gândită prin care artistul vrea să ne convingă că ideea de scoică şi de cochilie este reprezentabilă în orice situaţie. Amforele sale sunt de fapt goluri pe care el le înconjoară cu învelişuri evanescente, turbionare, vibrante. Amfora nu contează prin formă, ci prin ce adăposteşte în interior. La fel scoica poartă în cavitatea ei tot vuietul mării pe care-l ajută să reverbereze. De cealaltă parte, Mihaela Obadă ne propune o suită similară de învelitori sau scutece care prin încreţirea poalelor ne lasă impresia că dedesubt se află tot vidul care rodeşte mai presus de orice sămânţă. Scutecele par că sunt înfiorate de un duh misterios şi chiar în imobilitatea lor trădează această mişcare subtilă. Pe pereţii galeriei sunt expuse decupaje caligrafice realizate într-un porţelan alb lăptos şi care au aceeaşi menire de-a ne arăta că nu materia contează, ci ceea ce se află mai presus de aceasta, golul, vidul, nevăzutul altfel spus, spre care se pot aţinti privirile acelora care vor să asimtă o adevărată transcendenţă. Expoziţia de la Orizont ne cucereşte prin forme ondulate al căror scop este de fapt depăşirea vizibilului.