Certitudinea sfârşitului şi probabilitatea întâmpinării lui corecte

De la paşapoarte biometrice cu valenţe îngrăditoare de personalitate şi până la cipuri inteligente având conotaţii anihilatoare de identitate, de la coduri de bare ce camuflează aproape insesizabil fatalul număr prevestitor de apocalipsă şi până la cele mai sumbre şi detaliate profeţii ale sfârşitului, opinia publică a avut în ultima perioadă suficiente subiecte ce nu au întârziat să fie dezbătute energic pe mai toate posturile de TV şi radio, în presa scrisă (pe hârtie şi în spaţiul internet-ului) sau pe blogurile apologeţilor mai mult sau mai puţin autorizaţi ai creştinătăţii ortodoxe. Din toate opiniile, textele, dezbaterile, îndemnurile şi strigătele de disperare ale implicaţilor în această chestiune transpare ca un laitmotiv constatarea alarmantă potrivit căreia sfârşitul se apropie. Este destul de interesant să observi omenirea contemporaneităţii şi a evului modernităţii optimismului bombastic speriindu-se de sfârşitul care până atunci îi era indiferent. Carpe diem ca slogan, dar mai ales ca şi atitudine se vede înfruntat de imediatitatea sfârşitului, care până atunci părea păstrat, la nivel ideatic-doctrinar, prin biblioteci prăfuite ale Bisericii. Propovăduirea ofensivă a sfârşitului poate contrabalansa, la o primă vedere, placiditatea semenilor cu privire la responsabilitatea şi în egală măsură responsabilizarea pentru propria persoană şi viaţă. Însă un rol important în acest algoritm al finalităţii grăbite trebuie atribuit şi unui vector ce a căpătat valoare de caracteristică, proiectată asupra întregii Biserici Ortodoxe. Este vorba, desigur, de echilibru.

Bineînţeles că încetarea existenţei pământeşti (atât cea proprie, cât şi a întregii creaţii) la un moment dat nu constituie absolut deloc o noutate pentru Biserică şi pentru creştinii încorporaţi ei, mai ales dacă ne amintim că ea există pe temelia Învierii sau a reducerii morţii la un fenomen specific însuşirii noastre create. Moartea reprezintă poarta de trecere la o altă existenţă, la o altă viaţă. Predania bimilenară a creştinătăţii universale mărturiseşte neîncetat şi aproape invariabil (în împrejurările potrivite) faptul că întreaga creaţie în general şi fiinţa umană în special se supun legii extincţiei. Omul, prin trupul său, are un sfârşit, iar prin suflet viază şi dincolo de finalitatea teluricului. Un teolog contemporan afirma că omul este combinaţia dintre natură (trup) şi aventură (suflet). Dacă îmi este permis, aventura omului, restrânsă la sufletul său, continuă şi după moarte. La fel de răspândită în teologia ortodoxă este şi învăţătura despre sfârşitul lumii, ca prevestitor al Judecăţii universale. Discuţiile actuale privitoare la iminenţa sfârşitului omenirii, provocat de nişte paşapoarte şi corespunzătoarele lor coduri nu invocă, sau dacă o fac, abia mărginaş, faptul că în Biserică, sfârşitul presupune a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos şi, implicit, judecata finală a tuturor oamenilor care au trăit de la Facerea lumii încoace. Conotaţia pesimistă a discursului este clară, mai ales atunci când sfârşitul lumii este asociat cu Antihrist, dimpreună cu toate stăpâniile, slugile şi numerele (666) lui. Dreptul şi Marele Judecător, Domnul Iisus Hristos, este uitat în noul scenariu al finalului creaţiei, ca şi cum sfârşitul a toţi şi a toate ar reprezenta contopirea noastră impersonală, nedisociată şi, mai grav, necondiţionată de propria libertate sub stăpânirea demonică. Numele şi numărul Satanei este menţionat, ce-i drept, în Apocalipsă, dar aceeaşi carte întăreşte de nenumărate ori că „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul“ (Apocalipsa 1, 8). Ar fi nedrept, ilogic şi chiar absurd ca Cel ce a început, a sprijinit, a proniat şi a iubit creaţia dându-şi chiar propriul Fiu pentru noi (In. 3, 16) să o abandoneze, chiar şi atunci când ea se găseşte aproape de sfârşit. Mai devreme sau mai târziu, cu sau fără cipuri ori coduri de bare, sfârşitul întregii lumi se va produce indiscutabil, după cum la fel de evidentă va fi şi Judecata finală a omenirii, de către Hristos. Pentru fiecare dintre noi va conta ceea ce am făcut cu libertatea noastră. Este, cred, mai puţin important când vine sfârşitul, decât modul cum îl vom experia şi ne vom raporta la el. Că sfârşitul va veni este cert, dar întâmpinarea lui de către noi va sta oare sub auspiciile aceleiaşi certitudini sau se va înscrie mai degrabă în sfera probabilităţii? Unii, puţini, ar putea avea demnitatea mărturisirii dreptului Simeon, întâmpinându-L pe Domnul şi cerând „slobozirea acum în pace“. Alţii, în cazul în care vor observa din lungile discuţii că Hristos Judecătorul Se apropie, ar putea cere, imitându-i pe cei dintâi, aceeaşi slobozire, dar cu altă motivaţie, aproape şcolărească: un scurt răgaz pentru a arunca o ultimă privire pe varianta finală a scenariului Creaţiei, pe care şi-l imaginaseră altfel.