Drumul întoarcerii acasă

Întoarcerea, privirea retrospectivă, marchează momentul de revenire la punctul inițial, o reîntoarcere către originile spirituale, sociale sau morale. Este un drum bătătorit, care ne readuce într‑un timp trecut, ce devine prezent prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Această întoarcere este însă mai mult decât un simplu parcurs fizic sau emoțional; ea devine o călătorie interioară, un prilej de reflecție asupra propriei vieți.

Am citit pe marginea acestui subiect mărturisiri tulburătoare despre întoarcerea la părinți a celor plecați departe, însă nimic nu mi‑a intrat la inimă mai mult ca povestea despre întoarcerea acasă a unui fiu risipitor, plecat fără discernământ în lumea cea mare... De fiecare dată se insistă pe risipirea, prin necunoaștere și rătăcire, și pe regăsirea drumului spre casă prin pocăință. Povestea sa poate fi povestea fiecăruia dintre noi, aflați într‑o continuă alternanță între înălțare și cădere, între virtute și păcat. Revenirea nu este doar o întoarcere fizică, ci și o reîntoarcere în sine, o reînnodare a legăturii cu Hristos.

Toate acestea ne vorbesc despre importanța revenirii oriunde am fi fost plecați, de revenirea în sine... Întoarcerea din lumea păcatului, dintre străini și încercări, suferințe și doruri la Hristos, Părintele Cel Bun.

Drumul spre acasă - în sens duhovnicesc, locul cetății noastre stătătoare, așa cum amintește Sfântul Apostol Pavel (Evrei 13, 14) - este marcat de încercări, necunoscute și împliniri. Totuși, chiar și în cele mai grele momente, când calea pare umbrită de incertitudine, lumina lui Hristos o transformă într‑un parcurs sigur și clar. Încercările vieții devin, astfel, o pedagogie divină, un proces de restaurare a omului căzut. Am citit despre un misionar care trăise în India mulți ani. Întorcându‑se acasă după 40 de ani de misiune în India, descoperă că mulțimea adunată în port nu era acolo pentru el, ci pentru un cântăreț faimos. Dezamăgit, misionarul murmură: „Doamne, nu pot înțelege. Am lucrat atât pentru alții și totuși nimeni nu mă așteaptă”. Domnul i‑a răspuns însă cu blândețe: „Fiul meu, tu încă nu ai ajuns acasă”. Această întâmplare, relatată de Adriana Nazarciuc în cartea „Fiul meu, tu încă nu ai ajuns acasă”, subliniază că adevărata răsplată și împlinire nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Acest exemplu ne amintește că multe dintre momentele importante ale vieții rămân tainice, neobservate de ceilalți, dar văzute și apreciate de Dumnezeu. Uneori, popasurile importante ale vieții nu sunt însoțite de o apreciere. Ele rămân tainice, într‑un ungher de suflet, unde este prezent doar Dumnezeu. Și poate că este mai bine așa, căci, prin poposirea Domnului la bucuria solitară a fiecăruia, momentul devine unul intim între om și Dumnezeu.

Nici călătoriile, nici împlinirile nu sunt elogiate ori marcate festiv. Asemenea ucenicilor Luca și Cleopa, omul călătorește pe drumul vieții alături de Domnul. Inima care arde după cuvintele Domnului este cea care dorește să se adape din Izvorul vieții, Hristos. Împlinirea sufletească nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu...

Când cineva lucrează pentru Domnul, nu mai este interesat de părerea oamenilor, nu‑și construiește imaginea, chiar și atunci când i‑ar fi ușor să o facă, pe aprecierea unora sau a altora. Rămâne ca răsplata finală să fie cea care oferă consistență și posibilitatea dobândirii vieții veșnice. În timpul lucrării Sale de propovăduire, la Mântuitorul Iisus Hristos a venit un dregător bogat, care L‑a întrebat: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca 18, 18). Mântuitorul i‑a spus să respecte poruncile, adăugând una care nu‑i era tocmai comodă celui cu care dialoga: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri (Luca 18, 22).

Urmarea Mântuitorului Iisus Hristos este o permanentă jertfire de sine. Până nu ne vom lepăda de toate lucrurile întunericului, nu putem deveni fii ai Luminii. Această jertfire de sine și întoarcere spre acasă este oglindită mai cu seamă în viața mamelor, a celor care își dedică existența slujirii copiilor și comunității.

În mod deosebit, evocăm aici figura unei mame exemplare, Ana Spandonide (1927‑2024), al cărei devotament a luminat viața familiei și a Bisericii. Jertfa și iubirea sa au transformat‑o într‑un înger pentru cei din jur, un stâlp al credinței și al bunătății în comunitate, așa cum apreciază cei din familie și apropiații de suflet.

Astfel de oameni, a căror bunătate depășește barierele, devin asemenea îngerilor. Ei emană lumină și transformă faptele de zi cu zi în raze ale bunătății cerești. Ana Spandonide, prin viața sa plină de iubire, a demonstrat că adevărata întoarcere acasă nu este doar un act fizic, ci o întoarcere la Dumnezeu, în lumină și veșnicie. Când săvârșești asemenea fapte, viața ta împletindu‑se cu învățăturile Evangheliei, iar inima ta rămâne inimă de mamă chiar și atunci când nu ar trebui să fie așa, înseamnă că ai biruit răul și întunericul din tine, ai devenit lumină pentru familia ta și comunitatea Bisericii.

O astfel de mamă cu iubire nesfârșită pentru cei din jur rămâne Ana Spandonide.