Experienţa harului în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog

„Cel ce n-a ajuns nepăti­mi­tor nu știe ce este ne­pătimirea, ba nici nu poate crede că este cineva astfel pe pământ” - Cu acest text progra­ma­tic dintr-o scriere a Sfântului Simeon Noul Teolog, cuprinsă în volumul VII al Filocaliei, își deschide părintele Alexandru Roșu ampla sa lucrare dedicată expe­ri­enței harului în teologia celui considerat de către mulţi a fi cel mai mare mistic al Bisericii Răsăritene.

Vestitul monah, stareț, scriitor bisericesc și poet, de la a cărui mutare la Domnul s-a împlinit un mileniu în anul 2022, s-a remarcat prin aceea că se delimitează de crești­nismul formalist şi indolent. Pentru „Noul Teolog”, cum a fost supranumit peste veacuri, credința creștină nu poate fi altceva decât experiența Duhului Sfânt - încă din această viaţă.

Lucrarea de ample dimensiuni a părintelui Alexandru Roșu, cuprinzând 600 de pagini, reprezintă o versiune revizuită a tezei sale de doctorat, susținută în 2013 la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. Publicată zece ani mai târziu, cartea reflectă experiența academică a școlilor teologice româ­nești îmbogățită între timp prin studiile aprofundate la Universitatea din Bonn, dar și rodul celor nouă ani de slujire ca preot la Parohia „Sfântul Mucenic Gheorghe” din Ravensburg (Germania). Editată de editura bucureşteană Eikon, lucrarea structurată în șapte capitole dedicate vieții, teologiei și limbajului poetic al sfântului s-a bucurat de un succes notabil, devenind cea mai vândută publicație teologică a editurii în anul precedent.

Părintele Alexandru Roşu a lucrat cu o bogată varietate de surse, incluzând atât opera completă editată critic a Sfântului Simeon, traduceri și comentarii în diverse limbi, cât și studii de teologie contemporane, unele dintre ele disponibile și în româ­nește. Însăși faima de teolog mistic, inextricabil asociată personalităţii Sfântului Simeon, provoacă cititorilor săi rețineri în a-l aborda. Limbajul simeonian, profund teologic şi metaforic, le pare multora ermetic şi greoi. Meritul cărţii părintelui Roşu constă în punerea în lumină a mesajului marelui mistic pentru noi, cei de azi: „neasumată și netrăită în împlinirea poruncilor și în Liturghie, Evanghelia își pierde sensul. Îndemnurile sale energice sunt o chemare la responsabilizare, la experiență și eroism duhovnicesc”. Însă „Sfântul Simeon nu e numai un empiric, ci și un doctor de suflete care, pe baza propriilor trăiri și a aprofundării tradiției filocalice, încearcă să formuleze un program ascetic de natură să favorizeze experiența mistică. Răsturnând cu finețe psihologică încercările de a reduce creștinismul la un sistem moral, dar și toate pretextele personale prin care amânăm să punem început mântuirii, Noul Teolog ne aduce aminte că adevăratul destin al omului este îndumnezeirea și că fiecare dintre noi e chemat să-și lucreze această chemare atâta vreme cât trăiește pe acest pământ, aici și acum” (pp. 20-21).

Primul capitol al cărţii aşază în context viața și opera sfântului în Bizanțul secolelor X-XI. Autorul reușește nu doar să prezinte date biografice relevante, ci și să surprindă într-o manieră fascinantă dinamica spirituală şi politică a epocii. Sfântul Simeon nu doar că a trăit o viață dedicată lui Hristos, ci a și provocat uneori controversă prin învăță­turile sale, cum sunt, de exemplu, insistența asupra unei dese împărtăşiri, viziunea sa asupra ataşamentului faţă de persoana părintelui duhovnicesc, sau prin importanța de criteriu al progresului duhovnicesc acordată lacrimilor de pocăință.

Părintele Alexandru Roşu apără teza că miezul teologiei Sfântului Simeon trebuie căutat în dezideratul simțirii harului prin participarea la viața Bisericii, în special la Sfintele Taine. Delimitându-se de o teologie pur intelectuală, Noul Teolog propune o mistică trăită, pentru care ne pregătim prin curățirea inimii, rugăciune neîncetată și pocăință. Harul nu este o realitate abstractă, ci o trăire concretă, indispensabilă creștinului. Având ca punct de plecare sursele biblice şi filocalice ale Sfântului Simeon, şi folosindu-se de analize lexicale şi cantitative, partea centrală a monografiei (paginile 170-397) explorează modurile în care Noul Teolog descrie simţirea harului în inimă, care urmează străduinţei spre pocăinţă, împlinirii poruncilor şi ascezei - totul situat în contextul participării liturgice.

Sfântul Simeon insistă asupra faptului că pierderea simțirii harului după Botez este provocată de păcat. Revenirea la starea de comuniune cu Dumnezeu necesită pocăință sinceră, pe care el o numeşte „botezul lacrimilor” sau „botezul de sus”. Părintele Alexandru demonstrează că accentul asupra pocăinței, moștenit de la părintele duhovnicesc al Sfântului Simeon, Cuviosul Simeon Evla­viosul, devine cheia accesării învăţăturii marelui mistic. Pocăinţei îi urmează deschiderea simţurilor duhovniceşti, prin care creştinul poate percepe în propria sa fiinţă lucrarea harului dumnezeiesc. Lucrarea elucidează anumite controverse teologice legate de opera Noului Teolog, între care şi acuzațiile de mesalianism, demonstrând că acestea provin dintr-o înțelegere superficială, materialistă, a descrierilor experiențelor sale mistice.

Folosindu-se de schema clasică tripartită a urcuşului teologiei mistice (des­pătimire - vederea lui Dumnezeu - îndumnezeire), capitolele IV-VI ale cărţii prezintă etapele progresului spiritual potrivit învăţăturii Sfântului Simeon. Studiul abundă în citate tipologice, facilitând cititorilor prin bogate explicații înțe­legerea limbajului şi a programului simeonian. Noul Teolog e încredinţat că, prin pocăinţă autentică şi rugăciune, creştinul poate deveni apt de experienţa întâlnirii directe cu Dumnezeu încă din această viaţă - dacă Dumnezeu o dăruieşte. Optimismul mistic al sfântului părinte se întemeiază pe propriile sale experienţe ale simţirii harului, pe care el le descrie cu o deschidere uluitoare. Primele experiențe mistice ale Sfântului Simeon au fost caracterizate de vederea unei lumini copleși­toare. „Lumina” acestor descrieri nu este o realitate materială; ea exprimă analogic întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu şi efectele ei asupra firii omeneşti. Prin darul lui Dumnezeu şi printr-o despătimire sporită, viaţa mistică a stareţului de la „Sfântul Mamas” a crescut de la experienţe cu caracter extatic la experienţe cu caracter conştient, în cursul cărora misticul sesizează că Hristos Domnul e Cel cu care se întâlneşte în lumina Duhului Sfânt.

Unele formulări simeoniene cu privire la unirea ființială cu Hristos sau sălăşluirea lui Hristos în inimă ar putea părea problematice din perspectiva distincției palamite dintre ființa și energiile lui Dumnezeu. Părintele Alexandru Roşu argumentează că ele trebuie înțelese în contextul participării mistice la harul divin prin Euharistie. Încercând să răspundă și întrebării dacă Simeon e un precursor al isihaștilor din secolele următoare, autorul afirmă că, în pofida faptului că în scrierile sfântului părinte nu este nicăieri atestată Rugăciunea lui Iisus în forma cunoscută nouă azi, îndemnurile de a repeta rugăciuni scurte, după un anumit program ascetic vizând câştigarea pocăinţei, arată legătura cu practicile isihaste de mai târziu.

Ultimul capitol al cărții este dedicat limbajului poetic și metaforelor utilizate de Sfântul Simeon pentru a comunica inefabilul experiențelor spirituale. Imaginea apei, a focului, a nunţii mistice, precum și metaforele legate de iluminare și despătimire sunt analizate ca mijloace de a traduce în cuvinte realități mistice. Metaforele folosite de Noul Teolog nu sunt simple artificii poetice, nici un „balast”, ci o modalitate esențială prin care Sfântul Simeon reuşeşte să transmită, mai mult decât ar putea-o realiza printr-o expunere aridă, profunzimea teologică și practică a învățăturii sale: plinătatea şi căldura întâlnirii cu Hristos.

Cartea părintelui Alexandru Roșu nu este doar un tratat academic, ci și o pasionantă pledoarie în favoarea redescoperirii vieții creș­tine ascetice autentice. Prin tonalitatea sa profetică și insistența asupra pocăinței și rugăciunii, Sfântul Simeon rămâne o figură vie, cu un mesaj actual şi relevant: creștinis­mul autentic nu poate fi redus la sluj­be și ritualuri, după cum nu se lasă nici redus la teorie abstractă, ci trebuie trăit în fiecare zi, cu întrea­ga ființă. Trupul și sufletul experiază împreună atât plânsul despăr­țirii, cât și bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar și prin alte tainice trăiri şi descoperiri. Lucrarea Experiența harului în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog este o invitație la a redescoperi crești­nis­mul inimii, adică de a face experienţa realităţii harului, care se deschide oricărui creştin şi care depăşeşte şi cântăreşte mai mult decât orice speculaţie sterilă. Așa cum spune Sfântul Simeon, citat de autor, creștinii de astăzi sunt chemați să guste și să vadă „că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8) și că o singură picătură din „oceanul iubirii de oameni” al lui Dumnezeu e de ajuns ca să aprindă focul vieții în Hristos.