Athos: îngeri pe cale de devenire

De cum te urci pe ferry- boat-ul care pleacă din Ouranopoli spre Dafne, principalul port al Athosului, simți că pătrunzi într-un alt timp. Iar când pui piciorul pe cheiul tocit și respiri aerul Sfântului Munte bănuiala se confirmă: te afli într-un timp istoric viu care palpită, nemuzeificat și nemumificat, în plină rotire a ceasurilor bizantine, într-o fărâmă de imperiu „smart”, simfonic și utopic, demult apus și veșnic răsărit prin fiecare steag galben cu vulturul bicefal, fluturând acum pașnic la sol.

În careul pasagerilor (numai bărbați, se înțelege) a fost o rumoare de nedescris. Toate graiurile balcanice, caucaziene, dar și vest-europene puteau fi auzite la intensități variate. Cei oacheși vorbeau tare, gutural, cei blonzi arareori, preferând să moțăie într-un colț. Sen­zația de adunare „feciorească”, pe alocuri, nu m-a părăsit. Mai ales că în seara din ajun fusese un mare meci de fotbal la care pelerinii nu numai că au căscat gura, dar s-au și exprimat - fiecare cum a putut... Cu capul plin de fotbal și strâns între umeri, căci vântul și ploaia erau dezlănțuite, oamenii deveneau mai agitați pe măsură ce unii coborau în arsanalele mănăstirilor, iar alții urcau la bord. Un freamăt exaltat, deși aparent nimeni nu se grăbește, că nu are unde, cucerise întregul barcaz, iar starea s-a transmis și celor mai calmi. Am coborât cu toții la Dafne și un soi de pace și resemnare s-a înstăpânit brusc: te afli în grădina Maicii Domnului, unde vii să te repari sufletește și trupește, așa că ia aminte! Poartă-te cuviincios și măsurat și vei primi, la rându-ți, decență și măsură. E ca în sala de operații: nimeni nu țipă, nu face gesturi alandala, nu-și dă cu părerea c-o fi, c-o păți. Fiecare își așteaptă rândul la control și la intervenția duhovnicească ulterioară. Pe cord deschis, pe inimă curată, de voie, de nevoie, mai cu anasâna, mai cu duhul blândeții, mai cu exaltare sau neîncredere. Însă asupra tuturor harul lucrează, mai ales cel al Maicii Domnului.

Nu mai fusesem în „groapă” până acum. Adică la Schitul românesc Lacu (Lakkoskiti, în greacă), care nu are nici un lac în preajmă, purtând numele care în greacă asta înseamnă: „groapă”. Da, e exact ca o văgăună, ca un fund de lume în care nu te-ai fi așteptat să găsești suflete vii, darămite oameni fericiți! De jur împrejur sunt versanți destul de abrupți și păduri neumblate, în spate este maiestuosul vârf al Atho­nului (2.033 m), iar jos se întinde Egeea, marea de cerneală învolburată. Drumurile strâmte și povârnite lasă loc doar automobilelor de teren care în zilele ploioase străbat torenți vigurioși, ca adevărate mașini cu mustăți de apă. Athonul purta atunci o cușmă de zăpadă, avea o demnitate naturală izbitoare, iar în geamul chiliilor se răsfrângea imaginea lui neclintită. Aceste chilii sunt ca o constelație rugătoare împrejurul Schitului Lacu (aflat pe teritoriul Mănăstirii „Sf. Pavel“), și până nu demult erau o ruină, ca și Schitul Lacu în sine. De-abia după 1989, prin eliberarea de sub jugul comunist ateu, repopularea schitului și repararea chiliilor au putut avea loc. Și pelerinii români sunt acum în număr foarte mare, atrași magnetic de harul monahilor, de frumusețea slujbelor, de peisajul în sine, care este răpitor de frumos.

Altceva însă voiam să vă spun: dul­ceața și seriozitatea slujbelor din Muntele cel Sfânt sunt cele care seduc iremediabil orice suflet în căutare de liniște și de balsam sufletesc. Nu se compară (să-mi fie iertat) cu slujbele de jos, din „lume”, nici măcar cu cele de la mănăstirile din România. Nu tu foială, nu tu fle­­căreală, nu tu amețeală și fâ­țâ­ială după un locșor sau pentru a da un pomelnic... Fiecare, de cum intră, parcă rămâne proptit într-un loc prestabilit; toți tac solemn și se roagă în taină fără recuzite gestuale, fără ochi ridicați la cer, fără îngenuncheri sau mătănii în exces. E drept, aici nu sunt turiști, ci doar pelerini; nu sunt pâlcuri de gură-cască, pierde-vară, izmene pe călător, ci sunt creștini veniți aici cu un plan de viață. Spirituală. Astfel am remarcat și ce-i lipsește Athosului, totuși: copiii. Mari sau mici, aceștia dinamizează ingenuu momentele slujbei, înfrumu­sețează biserica pe interior și scad media păcatelor celor prezenți, prin inocența lor adorabilă.

Iar în zorii zilei, când preotul rostește, în bisericuța vreunei chilioare, „Binecuvântată este împă­ră­ția Tatălui, și a Fiului și a Sfântului Duh...!”, simți cu adevărat cum liturghia cosmică începe și pen­tru tine, deși ea nu s-a oprit nici­odată, pentru a fi „prinsă din urmă”. Și brusc înțelegi că fără tine lumea nu putea exista, că ești piesă în angrenaj, doxolog în func­ție, ființă în comuniune, înger pe cale de devenire...