Cetăţeni europeni

În urmă cu puţin timp am avut şansa de a-l audia în Tübingen, la o prelegere, pe unul dintre cei mai mari filosofi creştini contemporani ai Germaniei, Robert Spaemann. Tipul în cauză, de confesiune catolic, s-a dedicat abordării unor teme din sfera eticii creştine, demersul lui fiind cu atât mai important, cu cât nu se înscrie în cadrul eclesial oficializat, evitând elegant eventualele prejudecăţi pe care le-ar fi stârnit o astfel de situare a unui filosof. Titlul prelegerii, "Über die Menschenwürde" ("Despre demnitatea umană"), putea sugera auditoriului că un filosof creştin de aproape 90 de ani care se apucă la un moment dat să vorbească despre un astfel de subiect nu ar putea stârni decât mormăielile nemulţumite ale publicului sau privirea ceasurilor la intervale foarte scurte de timp. Bineînţeles, felul în care a descurs prezentarea a arătat exact opusul preconcepţiilor, susţinând ideea că a bate câmpii nu este o caracteristică a celor în vârstă, alţii făcând cu succes acest lucru la vârste mai fragede. Spaemann a analizat principiul sau adevărul demnităţii umane în contextul noii realităţi suprastatale din care şi noi facem parte din 2007 - Uniunea Europeană. Demnitatea umană în Europa se traduce, din punct de vedere strict politic, în calitatea de cetăţean. Fiecare cetăţean al Uniunii Europene, prin urmare, are drepturi bine stabilite, care îi garantează libertatea de gândire şi exprimare în orice timp şi în orice loc. Bun, asta înseamnă că pot să port o cruce la gât oriunde şi oricând sau că pot să îmi exprim public şi liber de câte ori vreau nemulţumirea faţă de o gravă deviaţie comportamentală (ca să nu zic păcat, termen prea religios, care ar putea deranja la un moment dat) ca de exemplu homosexualitatea? Ba bine că nu chiar. În orice caz, prin comportament sau apartenenţă la un anumit grup religios nu trebuie să faci pe alţii, minoritari, să se simtă cumva excluşi din societate, să nu cumva să resimtă foarte puternic marginalizarea societăţii din care şi ei fac parte integrantă. Deci, partea cu marginalizarea am înţeles-o, dar cum rămâne totuşi cu calitatea mea de cetăţean, liber să mă exprim? Dacă eu trebuie să am grijă permanent să nu-i rănesc pe cei din jurul meu, să respect şi să încerc să înţeleg trăsnăile celorlalţi pe motivul mult-lăudatei varietăţi de opinii, cum rămâne totuşi cu propriile mele convingeri? Să nu mă mai gândesc la ele, sperând că cei pe care eu trebuie să îi înţeleg şi cărora trebuie să le fac concesii în propria mea conştiinţă se vor gândi la sistemul de valori pe care eu îl cred normal? Eu să îi înţeleg pe homosexuali de exemplu, iar ei să îi înţeleagă pe oamenii normali? E posibil un astfel de sistem de valori, în care minoritatea ajunge să impună o politică peste opinia majorităţii? De ce e nevoie ca o societate întreagă să încerce să înţeleagă diferitele fenomene sociale ciudate şi ei să îi fie atribuite însuşiri de gen "retrogradă", "tradiţionalistă", "învechită", iar nu ciudăţeniile să se raporteze la perspectiva majoritară, într-un absolut demers democratic.

La sfârşitul prelegerii l-am întrebat pe Spaemann cum rămâne cu această calitate de cetăţean european. Mi-a răspuns scurt că cetăţeanul e ceva, iar supusul, altceva.