Chemare la o adâncă înţelegere a sensului existenţei
Sfântul Proroc Ilie, sărbătorit de Biserică la 20 iulie, este unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți în rândul poporului credincios. Personalitatea lui a fost foarte prețuită de lumea satului românesc prin faptul că era considerat un sfânt care aduce ploile la vreme potrivită și protejează culturile de grindină și alte intemperii.
În spațiul monahal, Prorocul Ilie a fost asociat foarte mult cu nevoințele acestei vieți puse total în slujba lui Dumnezeu. Aceasta, pentru că Sfântul Ilie a fost o personalitate solitară și a petrecut el însuși o anumită perioadă de timp în pustie, fiind hrănit prin grija lui Dumnezeu de corbi.
Totuși, chipul lui de prototip al monahilor nu derivă numai din petrecerea lui în recluziune, ci cred că el a fost considerat o icoană înainte de vreme a monahilor pentru strădania lui de a afla și transmite mai departe voia lui Dumnezeu. Aflarea voii lui Dumnezeu reprezintă, am putea spune, esența vieții monahului. În scurtele mele pelerinaje la Sfântul Munte Athos am trăit la modul concret această preocupare a monahilor de acolo de a afla voia lui Dumnezeu. Tot ce făceau se îndeplinea printr-o raportare reală la Dumnezeu sau la Maica Domnului. Toate proiectele, fie mari sau comune, demersurile și gândurile se duceau mai departe numai dacă exista o anumită „dezlegare” de sus, dacă primeau încredințarea că trebuie să facă sau nu ceea ce au în gând. Această linie roșie este legătura dintre monahi și Sfântul Ilie.
Sfântul Sofronie Saharov, un mare părinte duhovnicesc al secolului trecut, spune că pentru creștini este de absolută trebuință să afle voia lui Dumnezeu în privința lor. Acest lucru se face prin accesarea a două realități. Prima este, zice părintele, voia obștească a lui Dumnezeu cu toți oamenii. Voia obștească reprezintă toate poruncile și sfaturile dumnezeiești care trebuie îndeplinite de toți oamenii. Ele se adresează tuturor, și avem ca exemplu cel mai clar sfaturile Domnului Hristos conținute în Predica de pe munte (Matei cap. 5-7). În linii mari, toți oamenii sunt chemați să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul lor, iar pe semenii lor ca pe ei înșiși. Sau toți suntem chemați să nu facem faptele evlaviei (rugăciune, milostenie, post etc.) la vedere spre a fi lăudați de oameni.
Mai departe, a doua componentă, pe lângă voia obștească, este aflarea voii lui Dumnezeu cu fiecare persoană în parte. Aici, omul trebuie să afle proiectul lui Dumnezeu cu el, ceea ce este înscris în ființa lui, ceea ce Domnul așteaptă de la noi să facem în mod personal.
Acest lucru este mai evident în lumea monahală, dar și mirenii au datoria de a afla voia concretă a lui Dumnezeu cu ei. Aici, avem de-a face cu toate strădaniile duhovnicești prin care încercăm să ne curățim pentru a fi capabili de receptarea unui gând care vine de la Dumnezeu. Părintele Sofronie Saharov spune că această cunoaștere a voii lui Dumnezeu cu noi este o „adâncă înţelegere a sensului existenţei”. Voia lui Dumnezeu are calitatea de a fi în același timp personală, dar și universală. Personală, pentru că se adresează unui anumit om, și universală pentru că îl atașează pe acesta șuvoiului de viață care este în Dumnezeu, de care se împărtășește toată existența.
Părintele Sofronie spune: „Existenţa este grandioasă în rădăcinile sale şi nesfârşit de măreaţă în ţelurile sale. Dacă noi tindem spre o cunoaştere integrală a tot ceea ce este existenţa, dacă în adâncul conştiinţei nu pierdem din vedere Absolutul, atunci duhul nostru înclină spre acceptarea a tot ceea ce îşi are obârşia în existenţa cosmică creată. Ziditorul lumii acesteia trăieşte veşnic. El stă la temelia existenţei noastre şi puterea Lui este suficientă să ne învieze după moartea noastră. Experienţa morţii ne este necesară, pentru a şti că noi am fost chemaţi prin voinţa Tatălui ceresc din nimic. Ne este necesară autocunoaşterea, pentru ca fiecare pas al nostru să-l facem în deplin acord cu Existenţa adevărată şi neclătinată. O, acest lucru nu este uşor şi nici simplu: de sute de ori se va apropia de noi focul groazei, totul înlăuntrul nostru se va strânge cu mare durere. Dar El a biruit şi ne cheamă să-L urmăm”.
Această abordare personalistă care se desprinde din viața și lucrarea Sfântului Proroc Ilie este dublată și de o dimensiune comunitară. Prorocul s-a preocupat de primenirea poporului și păstrarea credinței adevărate în Dumnezeu. El propovăduia dreapta credință și dreapta cinstire, calități ce trebuiau să se răsfrângă asupra întregului popor. Nu a fost preocupat numai de propria salvare, de propria devenire, ci destinul lui s-a legat de viața poporului evreu. Nu a fost un individualist, ci a fost plin de râvnă pentru propășirea neamului său. De aceea, hrana pe care el o primea prin niște corbi de la Dumnezeu a fost văzută ca o prefigurare a Sfintei Euharistii, care este o Taină a comuniunii Bisericii, pentru că toți oamenii sunt chemați să se împărtășească din Sfântul Trup și Sânge al Domnului Hristos.
„Faptul că în fiecare dimineaţă corbii îi aduceau pâine şi carne înseamnă o prefigurare a Sfintei Euharistii. Hrana adusă de corbi lui Ilie prefigurează pâinea euharistică care se transformă în Trupul Domnului, pentru că nu a fost adusă numai pâine, ci pâine şi carne, adică pâinea care devine Trupul Domnului. De asemenea, faptul că a pogorât foc din cer ca să mistuie jertfa este o prefigurare a pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi a Sfintei Euharistii, de aceea prin Duhul Sfânt se sfinţesc pâinea şi vinul şi primim Trupul şi Sângele lui Hristos”, a explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-un cuvânt de învățătură rostit la sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie.