Cine este Godot?

De curând am descoperit un fapt care m-a pus pe gânduri. Celebrul scriitor irlandezo-francez Samuel Beckett a murit exact pe 22 decembrie 1989. Este, desigur, o simplă coincidenţă, dar unui român căruia nu îi sunt indiferenţi nici Beckett, nici revoluţia de acum două decenii musai îi spune ceva.

Samuel Beckett a avut un destin aparte care dovedeşte că irlandezii nu sunt parcă un popor ca toate celelalte. Dacă ne gândim că din rândul lor au ieşit spirite de anvergura lui Swift şi a lui Joyce, avem faţă de ei tot respectul. Irlandezii sunt catolici şi nu au suferit anglicanismul. Ulster-ul şi toţi morţii Irlandei de Nord sunt de fapt tot atâtea răni încrustate în sufletul celor care provin din această ţară şi care prin ce au gândit şi au scris au transmis întregii lumi un mesaj. Cel mai puternic al secolului al XX-lea, cred, îi aparţine, totuşi, lui Samuel Beckett. Cu un an mai mare decât Mircea Eliade a trăit cu trei ani mai mult. A părăsit Irlanda când era tânăr şi s-a retras la Paris unde a început să scrie în franceză, ajungând pe urmă să-şi traducă producţiile în limba maternă. Este la urma urmei un fel de Cioran şi de altminteri are destule elemente comune cu filosoful nostru. Şi el a practicat magistral ştiinţa dez-iluzionării. Cine-l citeşte pe Beckett încetează să-şi mai facă iluzii şi să fugă după cai verzi pe pereţi. Criticii de specialitate l-au etichetat drept reprezentant, dacă nu chiar întemeietor al teatrului absurdului, dar mai înainte de orice ar trebui să ştim ce este absurdul. Sau în cazul lui Beckett cea mai bună întrebare ar fi alta: cine este Godot? Celebritatea lui, fireşte, se datorează piesei de teatru "En attendant Godot" ("Aşteptându-l pe Godot") reprezentată prima dată în 1953 la Paris. Să mai spunem că şi aici apare o coincidenţă? 1953 pentru toată lumea este anul morţii lui Stalin. Altfel spus, unul din textele care au influenţat decisiv arta dramatică universală este pus în scenă într-un an în care lumea simţea că iese dintr-o mare încorsetare. Şi piesa lui Beckett este ca o desfacere a convenţiilor şi o încălcare a tabu-urilor. Efectul ei asupra sensibilităţii europene îl depăşeşte pe cel produs de Eugen Ionescu prin "Cântăreaţa cheală" reprezentată cam în aceeaşi perioadă. Tot din Occident venea pe atunci şi ţipătul lui John Osborne cu "Look back in Anger". Erau reacţiile sau ripostele faţă de o lume antebelică năruită şi alta care se năştea încă într-un mod incomprehensibil. Problema adaptării dă oricui bătăi de cap, şi unui scriitor cu atât mai mult. Riposta lui Beckett a fost Godot. Dar revin: cine este totuşi el, acest misterios şi invizibil personaj, care a devenit de atunci un fel de reper pentru a exprima deruta, imprecizia, dar şi tensiunea aşteptării? "Universul este plin de ţipete, dar obişnuinţa este o mare surdină" În cuprinsul piesei sunt de altminteri nişte rânduri de o intensă şi sumbră expresivitate, pe care le citez de câte ori am prilejul deoarece merită. În engleză sună aşa: "World is full of our cries but habit is a great deadener" ("Universul este plin de ţipete, dar obişnuinţa este o mare surdină"). Beckett punctează aici toate disperarea şi neputinţa lumii moderne. O asemenea lume nu este neapărat insensibilă, dovadă că ţipă, dar sub presiunea surdinei care acţionează ca un sistem dictatorial represiv lasă impresia de profundă nesimţire. Piesa lui Beckett este o mărturisire patetică, deşi făcută minimalist, a unei asemenea situaţii grave. Din 1953 încoace surdina şi-a perecţionat mijloacele prin care ne asupreşte. Toate ţipetele şi convulsiile celor suferinzi agonici sunt înăbuşite în haosul general. Media contribuie din plin la această stare de lucruri. Şi atunci ce face Godot? Aşteptarea lui traduce de fapt speranţa într-o răsturnare providenţială, o metanoia. Toată piesa este construită aşadar pe fundamentul unei virtuţi teologale. Şi atunci mai poate fi vorba de absurd? De aceea am şi spus că absurdul la el este totuşi o mască. Înlăturând-o descoperim chipul adevărat care respiră nădejde. Lumea lui Beckett este redusă la câteva elemente esenţiale deoarece el detestă butaforia. Dar printre asemenea ruine, ca în Dogville-ul lui Lars von Trier, se consumă o mare tensiune. Este determinată de credinţa în cel care trebuie să vină, dar al cărei ceas nu este ştiut de nimeni decât, evident, de Tatăl. Lumea lui Beckett este de asemenea posthamletiană. În Hamlet la sfârşit suntem martorii unui măcel. Vine Fortinbras ca să facă ordine în această lume dărâmată. Dărâmată era şi pe vremea lui Beckett, dărâmată este şi acum. Dar Godot nu e Fortinbras, ci mult mai mult. Dacă vine, sosirea lui poartă semnificaţia unei alte dimensiuni. În consecinţă, aşteptarea nu are cum să fie absurdă. Şi nu e nici iluzie, deşi pare că nu se mai termină. Absurdul, prin blocarea oricărui sentiment şi a oricărei intuiţii, se învecinează cu farsa, cu cacealmaua. Observaţie valabilă şi în cazul iluziei. Piesa lui Beckett nu este însă o cacealma. Propune, desigur, opera deschisă cu o semiotică vastă. Dar câmpul astfel decopertat nu rămâne un maidan. Senzaţia aşteptării este intensă şi face, cum am spus, din text şi reprezentaţie o patetică mărturisire. Totuşi, dacă am vrea să-l încadrăm tipologic pe Beckett, am vedea că nu prea ne iese sau cele două tipuri clasice, apolinic şi dionisiac, nu i se potrivesc nici unul. Aşadar, graţie lui avem nevoie de un alt tip şi acesta nu este altul decât cel saturnian. Samuel Beckett este tipul saturnian, opus planetei suverane Jupiter. Deplin interiorizat, retras în sine, el zvâcneşte rar, dar atunci cu un pronunţat efect asupra cititorilor şi privitorilor. Dar tot aşa face şi adevărata aşteptare. Între oamenii care ştiu să aştepte şi emoţionalii de duzină diferenţa este uriaşă. Între Beckett şi "meşterii" absurdului distanţa e la fel de mare. Beckett cere după el tăcerea care aduce cu sine rugăciunea. Aceasta-l singularizează. După un text de-al lui simţi nevoia să te rogi, ceea ce nu e puţin...