„Cine vede Adevărul şi-L urmează nu are să se teamă”

Născut în interbelic, Virgil Cândea (1927-2007) a absolvit trei facul­tăți: Științe Juridice (1949), Filosofie (1950) și Teologie (1955), iar doctoratul și l-a susținut în filosofie cu o teză despre Dimitrie Cantemir (1970). De altfel, una dintre realizările excepționale avute în bogata sa activitate a fost pornirea proiectului de editare a operei complete a lui Dimitrie Cantemir.

Virgil Cândea a fost cercetător și profesor universitar, a predat în mai multe universități din țară și în străinătate. În anul 1993 a fost ales membru titular al Academiei Române.

Virgil Cândea este una dintre cele mai cunoscute personalități dintre studenții Rugului Aprins. Între aceștia, au mai fost Mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Andrei Scrima, părintele Nicolae Bordașiu, Alexandru Duțu, Alexandru Elian - despre fiecare dintre aceștia am scris deja în această rubrică -, plus o seamă de alți colegi mai puțin vizibili în spațiul public.

La Facultatea de Științe Juridice, tânărul Virgil Cândea a fost remarcat de profesorul Ștefan Todirașcu, care l-a adus aproape de cercul Rugului Aprins. Cum am mai arătat aici, profesorul Todirașcu avea și în particular un grup de discipoli, majoritatea studenți ori tineri absolvenți, cu care se întâlnea acasă, periodic, pentru a dialoga și studia împreună în duhul Rugului Aprins. Mai făceau parte din acest grup: dr. Mihail Constantineanu, dr. Petre Harnagea, Alexandru Târpa ș.a.

Studiile de teologie l-au apropiat definitiv de Rugul Aprins, prezența lui Virgil Cândea fiind remarcată de numeroși participanți, mai ales la întâlnirile de după anul 1948. De pildă, parte dintre membrii Rugului Aprins se întâlneau la Schitul Maicilor, unde slujea ca preot de mir părintele Mihail Avramescu care, fiind evreu, se convertise la creștinismul ortodox, așa cum avea să se petreacă ceva mai târziu și cu Nicolae Steinhardt. Același N. Steinhardt avea să noteze peste ani despre aceste memorabile întâlniri (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, București, 2008, pp. 270-271).

El însuși, ajuns deja academician în anii ’90, rememorează cu modestie faptul că participase propriu-zis la o singură conferință a Rugului Aprins în cadrul întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, așadar undeva în anii ’40, când a conferențiat profesorul Alexandru Elian pe tema Hristos - Soarele Dreptății.

Indubitabil, pentru un teolog mai ales, relația cu marii duhovnici primează. Din multiplele sale biografii și mărturisiri aflăm că profesorul Virgil Cândea a fost foarte apropiat de părintele Gheorghe Roșca - una dintre personalitățile puțin cunoscute ale Rugului Aprins - și de părinții Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Adrian Făgețeanu, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu etc. O îndelungată prietenie avea să-l lege de părintele Dumitru Stăniloae. După cum se poate constata, cu excepția părintelui Cleopa și a părintelui Galeriu, toți ceilalți au fost membri ai Rugului Aprins...

Academicianul Virgil Cândea s-a remarcat prin acțiuni stăruitoare petrecute în duhul Rugului Aprins. De pildă, în cercetările sale a descoperit în deșertul Libanului Letopisețul Țării Românești (1292-1664), aceasta fiind cea mai veche cronică română, păstrată până astăzi numai în versiunea arabă a lui Macarius Zaim. Aceste căutări aveau să fie încununate de volumele inițiate de Virgil Cândea, care panoramează mărturiile culturale românești aflate în întreaga lume (vezi Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare, Editura Academiei Române, seria nouă, îngrijită de Ioana Feodorov). Cu alte cuvinte, profesorul Virgil Cândea a continuat și a adus la apogeu preocuparea membrilor Rugului Aprins pentru cultura română veche. Nu în cele din urmă, Virgil Cândea a descoperit icoanele melkite aflate în patrimoniul libanez, ulterior a identificat câteva și în România, fapt pentru care a și primit distincția „Ordinul național al Cedrilor” din partea președintelui Libanului.

Același N. Steinhardt face în Jurnalul fericirii și unul dintre cele mai reușite portrete ale viitorului academician: „Pe Virgil Cândea - scund, subțire, cu ochelari, glas înalt, priviri sfredelitoare și gesturi iuți - aceeași vastă cultură nu-i dase voie să hoinărească mult; îl reținea îndeosebi sfertul balcanic și bizantin al cadranului românesc. Ca și Paul Sim. [Paul Simionescu], [Alexandru] Duțu și alți tineri din jurul lui Mihai Avramescu, cercetători fideli ai după-amiezelor și serilor de la Schitul Maicilor [...] De la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice (Paul era mai puțin athonit și elin, la el predominau Paisie Velicicovschi și un fel de incertă blândețe slavă): icoanele bizantine (volumașul lui Duthuit îl considera primordial), Ioan Scărarul, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Nicolae Cavasila; mă îndemna totodată spre istoria imperiului româno-bulgar, spre Getica lui Pârvan, ba și spre proverbele lui [Iuliu A.] Zanne. Dar mai presus de orice ținea la Viețile Sfinților care figurau în numeroase ediții printre cărțile lui; pe acestea îmi cerea să le adâncesc. Între Minee și Sinaxar, lucrări despre iconografie și iconologie, am dibuit încet” (p. 347).

Pasionat de multiple teme, discutate negreșit în cadrul întâlnirilor Rugului Aprins, academicianul Virgil Cândea scrie cu rafinament și despre Sfântul Antim Ivireanul, inclusiv despre blazonul acestuia, asupra căruia numai confratele său, părintele Andrei Scrima, mai stăruise la un asemenea nivel. Astfel, V. Cândea este incitat de simbolistica emblemei Sf. Antim şi a versurilor izvorâte din acestea: „Simbol al lumii, melcul sugerează legile şi dificultăţile acesteia. Casa lui, clădită în spirală, arată evoluţia punctului iniţial al creaţiei până la manifestarea plenară. Coarnele care ies şi se ascund sunt simbol al vieţii şi al morţii. Trupul, cu desfăşurarea şi ritmul lui încet, greutatea urcuşului, spaima de atacurile exterioare, prudenţa, cuminţenia, dar totodată tenacitatea, atotbiruitoare, sunt cuprinse în înţelepciunea melcului”. În articolul său intitulat Melcul, raza şi steaua, Virgil Cândea găseşte ademenitoare corespondenţe la Anton Pann, care, inspirat de literatura populară, scrie despre „melcul în coaja lui” şi, mai ales, la Iordache Golescu, cu a sa fabuloasă afirmaţie „Melcul, când îi arde casa, cântă”. Dar cea mai reuşită şi mai apropiată de spiritul iconic antimian hermeneutică a acestei embleme o face Virgil Cândea atunci când se referă la raza care arată calea melcului: „Raza (razele) pleacă de la stea. Adevărul este departe de melc. Drumul greu, pentru că urcă şi e lung. Dar melcul are marele avantaj de a-şi vedea ţelul. Pentru că esenţială nu este distanţa de scopul urmărit, ci orientarea faţă de scop. Poţi muri în zăpadă la o sută de metri de cabană dacă eşti cu spatele la ea. Te salvezi chiar la zece kilometri, dacă i-ai văzut lumina şi te îndrepţi cu tenacitate spre ea. În «armele» lui Antim e şi acest mesaj de speranţă: cine vede Adevărul şi-l urmează cu disciplină nu are să se teamă de sărăcia mijloacelor. Să-l atingi sau să mori încercând să ajungi la el e la fel de frumos, la fel de eficient” (vezi Sf. Antim Ivireanu și Mănăstirea Tuturor Sfinților, Arhim. Sofian Boghiu, Editura Bizantină, București, 2005, p. 171).

Întrezărim la rândul nostru în aceste prezenţe simbolice din blazonul Sfântului Antim Ivireanul credinţa nestrămutată a ucenicului care, fie şi în pas de melc, străbate, călăuzit de raza protectoare a duhovnicului său și a lui Hristos, calea cea bine orientată. Steaua polară a oricărui ucenic este totuna cu drumul său, totuna cu raza de care este tremurător şi impalpabil atins, este totuna cu inima sa. Sau, după cum spunea pr. Andrei Scrima, ca o concluzie a paginilor sale dedicate aceluiași subiect: „Drumul cel mai scurt între inimi... trece prin stele”.